duminică, 30 septembrie 2012

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne!: (Sfântul Nicolae Velimirovici, episcopul Ohridei - 1880 – 1956)

Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.
Duşmanii m-au adus în braţele Tale mai mult decât prietenii.

Prietenii m-au legat de pământ, pe când duşmanii m-au dezlegat de pământ. Nimicindu-mi toate năzuinţele efemere, ei m-au depărtat de lume, făcând din mine locuitor netrebnic al ei. Precum un animal hăituit îşi caută adăpost mai stăruitor decât unul liber, la fel şi eu, luat cu asalt de duşmani, îmi aflu liniştea numai în tabernacolul Tău, unde nici prietenii, nici neprietenii nu pot pierde sufletul meu.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Mai mult decât mine, ei au mărturisit în faţa întregii lumi păcatele mele. Ei m-au biciuit când eu şovăiam să mă biciuiesc. Ei m-au chinuit când eu voiam să fug de chinuri. Ei m-au lovit când eu încercam să mă cruţ.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem.

Când eu m-am socotit înţelept, ei m-au numit neînţelept. Când eu m-am socotit puternic, ei m-au batjocorit ca pe un slăbănog. Când eu am vrut să-i călăuzesc pe alţii, ei m-au obligat să fiu cel din urmă. Când eu credeam că mă odihnesc, ei mi-au răpit orice odihnă. Când eu mi-am clădit casă, să petrec în ea o viaţă lungă şi liniştită, ei mi-au dărâmat-o, lăsându-mă pe dinafară. Duşmanii au obligat mâinile mele să se ridice pururea în rugăciune înaintea Ta.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem. Înmulţeşte-i şi fă-i încă şi mai neîndurători. Până când refugiul meu în Tine va fi fără de întoarcere. Până când toate nădejdile mele în oameni se vor spulbera ca pânza de păianjen. Până când pacea deplină se va aşterne peste sufletul meu, iar inima mea va deveni mormânt al celor două surori gemene – trufia şi mânia. Până când voi dobândi comori numai în ceruri, smulgându-mă pentru totdeauna din capcana aducătoare de moarte a bunătăţilor lumeşti.

Binecuvântează-i pe duşmanii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu-i blestem. Mulţumită duşmanilor mei am învăţat ceea ce atât de greu se învaţă, anume că omul n-are pe lume alt duşman decât el însuşi. Îşi urăşte duşmanii numai cel care n-a înţeles că ei nu sunt duşmani, ci prieteni necruţători. Îmi este greu să spun cine mi-a făcut, toată viaţa, mai mult bine – prietenii sau duşmanii. De aceea, binecuvântează-i, Doamne, pe prieteni şi pe duşmani...

sâmbătă, 11 august 2012

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. "Mamă! Mamă! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. "Nu ştiu..., caută-l singur", îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. "Ce lume urâtă...", îşi spuse pentru sine puştiul.


Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. "Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul."

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. "Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul călător. "Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung". Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai".

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai." Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?", întrebă copilul. "Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea". Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?" "Mi-e foarte bine", răspunse puştiul. "Am de toate." Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. "Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?" "Mie..., nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?", ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. "Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. "Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie", se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino să mănânci!", îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!" Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?" Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. "Ce-ai făcut înăuntru?", se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. "N-am făcut nimic", răspunse puştiul tremurând. "Minţi! Spune ce-ai făcut?", l-au întrebat din nou călugării furioşi. "Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce", răspunse copilul înspăimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. "Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare", răspunse puştiul. "Şi ce-a făcut Fratele?", au întrebat tulburaţi călugării. "A coborât şi-a mâncat", răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă..." "Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?" "Da, poţi să iei cât vrei", răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. "Hai să mănânci!", îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă".

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui... Nu poate să vină". "Nu poate să vină?", rămase uimit copilul. "Nu!", fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întrebă acesta, gâtuit de emoţie. "A zis că nu te poate primi!", răspunse copilul. "De ce?", întrebă înspăimântat egumenul. "Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă".
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte" Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: "Bine, am să-l rog din nou şi mâine!"

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. "Pot să iau mâncare?", întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. "Poţi", îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. "Hai să mâncăm!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: "Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!..."

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... "Am înţeles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. "Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. "Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă..."
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. "De ce?", întrebă nedumerit copilul. "Bătrânul a plecat la Domnul", i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
"Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau aceştia.
Cum arată?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

miercuri, 18 iulie 2012

Psiholog neîntrecut, preotul este exemplul uman cu cele mai puţine iluzii,

 incapabil - prin meserie - să acorde semenilor săi un credit cât de mic; de aici aerul lui complice, şiretenia, blândeţea prefăcută şi cinismul profund. Aceia dintre ei - un număr cu adevărat neînsemnat - care-au păşit pe drumul sfinţeniei, n-ar fi făcut-o dacă-şi priveau mai atent enoriaşii: au fost nişte rătăciţi, nişte răi preoţi, incapabili să trăiască în chip de spectatori - şi profitori - ai păcatului originar.Dezgust în faţa cărnii, a organelor, a fiecărei celule, dezgust primordial, chimic. Totul în mine se dezagregă, chiar şi acest dezgust. În ce osânze, în ce miasme şi-a găsit spiritul sălaş! Trupul acesta, care prin fiece por emană duhori în stare să împută întregul univers, e doar un maldăr de gunoaie scăldat de un sânge aproape la fel de imund, un buboi ce schimonoseşte geometria globului. O, greaţă miraculoasă! Oricine se apropie de mine mi-arată fără voie faza exactă a descompunerii sale, destinul livid ce-l pândeşte. Orice senzaţie este funebră, orice voluptate - sepulcrală. Ce meditaţie, oricât de neagră, ne-ar putea învăţa mai mult decât lecţia - decât coşmarul - plăcerilor noastre? Căutaţi-i pe adevăraţii metafizicieni printre desfrânaţi, în altă parte nu-i veţi găsi.

Mult timp m-am încăpăţânat să caut un om care să ştie totul despre sine

 şi despre ceilalţi, un înţelept-demon, dumnezeiesc de lucid. De fiecare dată când am crezut că-l găsisem, eram nevoit, după o cercetare atentă, să reduc din pretenţii: noul ales avea şi el câte-o pată, câte-un cusur, resturi ascunse de inconştienţă sau slăbiciune ce-l coborau la nivelul comun. Ghiceam la el urme ale dorinţei, ale speranţei - sau umbra câte unui regret. Indiscutabil, în materie de cinism avea lipsuri. Ce deziluzie! Şi nu-mi conteneam căutarea, şi totdeauna idolul momentului păcătuia pe undeva: omul era acolo, ascuns, deghizat sau disimulat. Am sfârşit prin a înţelege tirania Speciei şi am încetat să visez la ne-om, la un monstru pătruns pe de-a-ntregul de nimicnicia lui. Era o nebunie să-l concepi: nu putea să existe, luciditatea absolută fiind incompatibilă cu realitatea organelor.Apariţia romanului fără substanţă a dat romanului o lovitură de moarte. Gata cu afabulaţia, cu personajele, cu intrigile, cu cauzalitatea. Obiectul odată excomunicat, evenimentul abolit, tot ce rămâne este un eu ce-şi supravieţuieşte, ce-şi aminteşte că a existat, un eu fără viitor, care, cramponându-se de Indefinit, îl întoarce pe toate părţile, pe toate feţele, îl converteşte în tensiune, iar această tensiune duce tot la ea însăşi: extaz la hotarele Literelor, murmur incapabil să explodeze-n ţipăt, litanie şi monolog al Vidului, apel schizofrenic ce refuză ecoul, metamorfoză într-un extrem care ne scapă, căruia nu-i urmează nici lirismul invectivei şi nici al rugăciunii.Nimic nu emancipează spiritul mai mult decât negarea. Ea nu-i fertilă însă decât în răstimpul în care ne străduim s-o cucerim şi să ne-o însuşim; odată dobândită, ne înrobeşte: un lanţ ca oricare altul. Dacă e să alegem între două sclavii, s-o preferăm pe cea a fiinţei, chiar dacă nu-i posibilă făr-o anume sfâşiere: e, totuşi, preţul ce-l avem de plătit pentru a evita contagiunea neantului, comoditatea delirului...Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectând individul - în acelaşi timp - mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfânt şi imbecil care ne pune pe gânduri şi ne consternează. De aici - ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Ciudată superioritate a beteşugurilor!

Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.

După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie.Oamenii politici ai Antichităţii se înconjurau adesea de filozofi; cei de azi preferă anturajul ziariştilor.Vom astâmpăra vreodată insomnia umbrelor şi adormi-vom cândva întunericul? Neastâmpărul nopţilor, al tuturor nopţilor - prin care respiră mâhnirea şi cazna - a săpat şanţuri în care putrezesc hoiturile amintirii.În ce priveşte goana după chinuri şi înverşunarea în suferinţă, îndrăgostitul gelos e cam singurul care-i poate face concurenţă martirului. Şi, totuşi, în timp ce acesta din urmă e canonizat, celălalt e luat în râs.Nu-i pueril să-mi pese că-mi sabotez neîncetat facultăţile? Şi totuşi, în loc să mă flateze, evidenţa neîmplinirii mele mă demoralizează, mă dărâmă. Oare m-am otrăvit cu clarviziune ca să sfârşesc aici? Târăsc după mine resturi de demnitate ce mă dezonorează.A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii.Este monstruos tot ce e unic şi trezeşte admiraţie, adică uimire, adică amestec de fascinaţie şi de teamă. Un monstru, chiar cumplit, ne atrage în chip tainic, ne urmăreşte, ne obsedează. Monstrul realizează în chip exterior tot ce e mai adânc în noi, este îngroşarea fantastică a calităţilor şi tarelor noastre ascunse. Monstrul este portdrapelul nostru...

O mare iubire sfârşeşte în extazul morţii,



fiindcă de prea mult extaz, a sfârşit viaţa. Extazul e corosiv şi distrugător, fiindcă afectează centrul a tot ce este; el e suprema indiscreţie din iubire. După el nu mai poate fi nimic, fiindcă el sfârşeşte totul. Extazul sfârşeşte şi nesfârşitul morţii. Iubirea mistică este cel mai zdrobitor exemplu. De ce elanurile mistice le succedă un sentiment penibil de neant, o ariditate a conştiinţei? Indiscreţiile ultime ale extazului, imposibilitatea ca extazului să-i mai succeadă ceva în afară de nebunie.După ce a stricat adevărata eternitate, omul a căzut în timp, unde a izbutit, dacă nu să prospere, cel puţin să trăiască: sigur e că s-a obişnuit cu noua lui condiţie. Procesul acestei căderi şi al acestei deprinderi se numeşte Istorie.Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură.Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi.Lumea poate exista doar pentru cei ce n-au văzut-o. Ceilalţi şi‑ au pierdut vederea de atâta aparenţă şi şi-au rănit ochii într-un real minor. Spaţiul oferit de visuri n-are orizont şi astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri.

miercuri, 4 iulie 2012

Priviti la pasarile cerului

"Nu va ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca; au nu este sufletul mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea? Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai presus decat ele? Si cine dintre voi, ingrijindu-se poate sa adauge staturii sale un cot? Iar de imbracaminte de ce va ingrijiti? Luati seama la crinii campului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Si va spun voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia. Iar daca iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu astfel o imbraca, oare nu cu mult mai mult pe voi, putin credinciosilor? Deci, nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua." (Matei 6, 22-33)

Fara griji nu inseamna inconstient

Duhul grijii de multe ma indeparteaza de apa vietii. Nu ma pot ruga pentru pacea inimii din jeep. Nu pot face acatiste in piscina. Daca nu e depasita limita decentei, totul are un rost. Dar cum ma pot ruga cu burta plina, cata vreme saracii mor de foame la geamul meu? Saracia isi are rostul ei. Nu mantuieste de la sine, dar iti creeaza contextul de a te apropia ce Mirele crucificat. Nici bogatia nu e mai prejos, cata vreme e asociata cu filantropia, nu cu drogurile, prostitutia, furtul, crima.

Grijile exagerate ale vietii sunt nenaturale si nesanatoase. Nu ma conduc spre fericire, oricum intorc foaia. Voi lasa Mirelui grijile mele, iar El imi va la schimb o Imparatie! Nu delirez, nu sunt hipnotizat, nici tampit: Duhul sufla unde vrea! Il las sa adie si in inima mea. Eu nu m-as plange atat de grijile vietii (mancare, bautura), cat de patimi (mandrie, zgarcenie, desfrau). Poti fi sarac 100 de ani, daca esti lenes. Fara griji nu inseamna inconstient, ci despatimit. Fara griji nu inseamna sa ti abandonezi copiii, ci sa ii cresti in credinta, simplitate, voiosie, naturalete. E greu, dar nu imposibil. Uite, parintele Santa poate. Inseamna ca pot si eu!!!

Nu doar altii, ci mai ales eu

Nici sa nu ma gandesc ca am pornit spre desavarsire, ca am scapat de grijile vietii, cata vreme nu ma socot mai prejos decat toti oamenii. Mi-a placut aceasta idee a lui Toma de Kempis. Si continua misticul: Daca am cu adevarat pacea launtrica, nu voi crede rau despre nimeni. Daca insa sunt nemultumit si tulburat, voi fi framantat de tot felul de banuieli. Omul grijilor tine seama doar de ce trebuie sa faca ALTII. Se vor adauga toate mie, daca voi cauta Imparatia, nu satisfactia imediata. Daca sufletul meu Il iubeste pe Mire, atunci nu va tanji spre cele ce sunt in afara Lui. Omul scapat de griji intelege ce inseamna a iubi pe Mire si a dispretui averea, pentru Mire. Zice Toma de Kempis: Pentru Mirele cel iubit, sa parasesti orice alt iubit. Imparatia e o Nunta. Invitatia e de nerefuzat. Biserica e Mireasa. In afara Bisericii, nu exista mantuire. Bine zicea sf. Ciprian al Cartaginei. Cand ti se da din partea Mirelui o mangaiere sufleteasca, primeste-o cu recunostinta, insa sa intelegi ca ea este doar de la Mire, nu este un merit al tau.

Patria ta e in cer, acolo pune capitalul tau

Parca azi a scris Ioan Gura de Aur aceste cuvinte, exact pentru mine: "Patria ta este in cer. Asadar acolo pune capitalul tau, pentru ca sa ai adevaratul folos si indulcire de la El. Vrei sa fii bogat cu adevarat, fa-ti pe Dumnezeu prieten, si vei fi cel mai bogat. Voiesti sa ramai bogat, fii smerit; caci prin smerenie se slabeste pisma altora si atunci poti in tihna sa stapanesti ceea ce ai. Iar a fi smerit, la aceasta noi in adevar avem multe pricini. Noi trebuie numai sa socotim firea noastra cea patimasa, sa numaram pacatele noastre, si sa cumpanim, cine suntem noi.

Nu zice, intru mandria ta: eu am gramadit venitul atator ani, au am atatea si atatea mii de bani si dobanzile se inmultesc in fiecare zi. Caci oricat de mult ai putea numara, totusi acesta este ceva desert si trecator. Adeseori un singur ceas, asemenea unui vant, carele mana pulberea, a rapit toate acestea dintru o casa. Istoria e plina de exemple de felul acesta. Astazi esti bogat, maine poti sa fii sarac."
Grija de a deveni bun e o grija mantuitoare

Insa, parintele Teofil de la Sambata ne spune ca "exista si griji mantuitoare. „Toata grija cea lumeasca de la noi s-o lepadam", se spune la slujba, la Sfanta Liturghie. Deci, grijile lumesti trebuie astupate cumva cu increderea in Dumnezeu si in bunatatea Lui, facandu-ne datoria, pentru ca daca nu-ti faci datoria, grijile se inmultesc si ingrijorarea creste. Dar exista si o grija pentru a deveni bun, o grija pentru implinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trai corect, grija de a face ceea ce esti dator sa faci. Exista si griji mantuitoare, griji care te ridica, te angajeaza in viata sfanta, grija de a-ti implini datoriile pe care le ai prin situatia in care te gasesti. De exemplu, cineva care are familie, grija de copii, de a-i creste, de a-i educa frumos si bine, grija de a le da o inzestrare spirituala care sa-i pazeasca de necazurile vietii, pentru ca necazurile vietii vin de pe urma pacatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca in fiecare zi sa traim o viata frumoasa si linistita, o viata din care sa lipseasca ingrijorarea pentru lucruri pamantesti, dar in care sa se faca vadita grija de a-I sluji lui Dumnezeu si de a-I face voia Lui. Si in felul acesta omul este angajat spre bine si nu este asuprit de rau."

Fericiti si pe pamant si in cer

Cuvinte simple, dar inaltatoare are parintele Cleopa: "De aceea este in lume atata suferinta si sunt atatea boli si certuri in familie, pentru ca am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mantuitoarele invataturi ale Sfintei Evanghelii, punind nadejdea numai in miinile, in mintea si in mandria noastra. Poate de aceea multi crestini nu au adevarata pace si multumire sufleteasca.

Sa ne intoarcem din nou la Dumnezeu, la rugaciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne asteapta. Sa nu ne mai mandrim cu mintea noastra, sa nu ne punem nadejdea in mainile noastre, nici in viata aceasta trecatoare. Ci numai in Dumnezeu sa credem, in El sa nadajduim, Lui numai sa I ne inchinam, la Biserica lui Hristos sa mergem cat mai des si prin pocainta si viata crestineasca sa lucram ogorul mantuirii noastre. In toate cele bune sa fim intai. Si la lucrul mainilor si la biserica si la milostenie si la post si la rugaciune. Cu mainile sa lucram, dar cu mintea sa ne rugam. Cu picioarele sa calatorim pe calea vietii, dar cu limba sa laudam pe Dumnezeu si sa dam sfaturi duhovnicesti. Sa crestem copiii in frica de Dumnezeu, sa traim in pace cu iubitorii de pace, iar de cei rai, razvratitori, eretici si robiti de patimi sa ne ferim, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa nu ne biruim nici de mandria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de betie sau cumplita desfranare sau de multimea grijilor pamantesti care stapanesc astazi toata lumea. De vom face asa, vom duce aici viata linistita, vom avea timp mai mult de rugaciune, si vom fi fericiti si pe pamant si in cer".

Coboara din icoana si ia-ma langa tine

O deosebita poezie, "Suflet", de Catalin Dumitrean:

"Si-acum Fecioara blanda, asa cum intelegi,
Coboara din icoana si ia-ma langa tine,
Sa fim doar noi si plansul, jertfelnici si intregi,
Sa te asezi alaturi, sa stai pe langa mine.
M-ai pus in rama alba, si apoi dintr-un pahar,
O floare mi-a dat viata, si umbra si speranta,
E noapte, e tacere, icoanele au har,
Iar eu astept in lacrimi un strop de cutezanta."
Ultimul si eternul colind
Felicia Feldioran, foarte frumoase versuri:
"Destinul e Lumina vie,
E liliacul inflorind,
Este o stea ce reinvie
Si ultimul, etern colind.
Destinul este si Nadejde,
Credinta si Iubire-n veac,
Destinul e Nemarginire
Medicamentul cel de leac.
Sa ne-ndreptam catre Lumina
S-aprindem flacara in noi,
Sa facem viata mai senina
Indestinati fara nevoi.
Sa facem viata Sarbatoare
Pe care s-o traim frumos
Sa fie-n suflete doar Soare
Sa ne-nchinam la un Hristos."
Nu stiu, dar imi simt vesnicia

M-a bucurat textul Elenei Moise, intitulat "Nu stiu, dar imi simt vesnicia": "Amintindu-ne insa ca termenul criza inseamna si judecata, sa incercam o dreapta cumpanire luand ca sfetnic discernamantul si sa cautam, dincolo de aceasta realitate orbitoare, asurzitoare si efemera, o alta - cea a dainuirii. Aici, minunandu-ne, am putea spune cu Radu Gyr: "Nu stiu, dar imi simt vesnicia". E si aici frica, insa intr-o alta ipostaza, una folositoare eliberarii de raul din noi si din preajma noastra."

Do not worry, be happy

Parintele Alexandru reia tema evanghelica si o lamureste: "Dragii mei, poate ca ati observat ca atunci cand am facut citirea evanghelica in engleza, in loc de "nu va ingrijiti" s-a spus "do not worry". Ceea ce va spun acum este ca nu trebuie sa uitam ca Evanghelia a fost tradusa in limba romana acum trei sute de ani, pe timpul domnitorilor Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu, iar limba a evoluat intre timp. In cazul acesta de exemplu, "nu va ingrijiti" nu inseamna "nu aveti grija" sau "sa nu va pese", ci inseamna "nu va ingrijorati". Si intr-adevar, ceea ce ne spune citirea evanghelica de astazi este sa nu ne ingrijoram, sau daca vreti, in limbaj modern, sa nu disperam in fata greutatilor vietii.

Si de ce sa nu disperam, cand ni se pun atatea piedici in cale si ne lovim de atatea obstacole, in viata de zi cu zi? Raspunsul il stim cu totii: pentru ca Dumnezeu ne poarta de grija si el ne povatuieste si ne arata drumul catre liman, de fiecare data. Daca insa intram intr-o stare de disperare care de cele mai multe ori ne intuneca mintea si ne paralizeaza gandirea, abia ca nu mai vedem semnele pe care ni le trimite Domnul si uitam invataturile lui. Pe cand, daca in momentul in care ne izbim de o situatie mai grea, ramanem calmi, ne rugam Domnului sa ne lumineze si sa ne calauzeasca, atunci vom vedea mai limpede solutia si calea pe care trebuie sa mergem."

Ne dam dezlegari pentru orice

Parintele Gh. Anitulesei trage un semnal de alarma: "Omul vede in placerea de a fuma, ca fumatul nu este pacat; in placerea de a curvi sau preacurvi, caci curvia sau preacurvia nu este un pacat greu; a lucra in duminici si sarbatori, zic unii, nici vorba sa fie pacat, caci munca este o porunca data de Dumnezeu. Unii nu disting credinta cea adevarata de cea falsa." Delasare, indiferenta, nefericire!

Emanuela Stoica marturiseste: "Eu personal cand am trecut prin incercarea de foc, ma rugam tot timpul in cugetul meu la Dumnezeu, si in ciuda adversitatilor prin care treceam, pacea Lui domnea peste inima mea. El imi dadea putere sa pot inainta prin credinta si recunosc ca daca nu era de partea mea, m-as fi prabusit sub povara grea. Slavit sa fie Domnul, caci El ne poarta intotdeauna in carul Lui de biruinta. Credinta se uita la Dumnezeu, iar sentimentele la ceea ce se intampla in jurul nostru. Credinta isi pune increderea in caracterul lui Dumnezeu si in promisiunile Lui. Trebuie sa stim ca orice lucru lucreaza impreuna spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu. El ingaduie evenimentele si imprejurarile in viata noastra ca sa ne invete, sa ne modeleze, sa ne transforme asemenea Fiului Sau. Deci haideti sa fim credinciosi, nu necredinciosi!"

Prea furiosi

Saptamana trecuta m-am bucurat citit textul clujencei Cristina Muresan: "Chiar daca au fost rostite cu mii de ani in urma, cuvintele Lui au ramas la fel de actuale. Mulți oameni le ignora, altii sunt prea fricosi sa le creada, dar sunt si oamenii care le iau pe cuvant, le experimenteaza si apoi scriu istorie cu ele. Asa este cazul lui Lillian Trasher care s-a dus in Egipt in primii ani ai lui 1900, unde a fost coplesita de nevoile miilor de orfani si copii abandonati. Nu putea face nimic pentru a-i ajuta, caci nu avea nici o sursa de venit personala - cu atat mai putin pentru copiii dependenti. Dar era convinsa ca Dumnezeu ii spunea sa faca ceva.

Ea a inceput sa ia copii in grija si curand raspundea de 1500 - 2000 de copii si vaduve. Timp de 51 de ani, in care sunt inclusi anii teribili ai celui de-al Doilea Razboi Mondial, ea a depins de Domnul si de darnicia copiilor Lui, fie pentru hrana orfanilor, fie pentru cladirile anexe.

Ea istoriseste: "Intr-o zi m-am dus sa-mi vizitez una din prietenele mele egiptene, care era bolnava. Am petrecut toata ziua cu ea si m-a intrebat cati copii am (la orfelinat). I-am spus si m-a intrebat cati bani aveam.

I-am spus ca aveam mai putin de 5 dolari si ca imprumutasem 250 de dolari de la una din prietenele mele." Prietena lui Lillian era ingrijorata. Stiind ca orfelinatul era pe cale sa inceapa constructia unei noi cladiri, ea intreba:

- De buna seama ca nu incepi o cladire pana cand nu ai ceva bani in plus la indemana, nu?

Lillian i-a raspuns:

- O, noi nu asteptam bani. Cand suntem siguri ca avem nevoie de o cladire noua, incepem chiar si de la cincizeci de centi. Cam cand se termina cladirea, terminam si noi de achitat."

Nu ma voi ingriji de multe, ci de cele sufletesti. Imi voi tempera simtul critic. Voi fi atent cum discut cu ceilalti. Voi duce cadouri surpriza. Nu voi mai fi trist. Rautatea ma epuizeaza si imi anuleaza viza pentru marea calatorie. Nu voi fi nehotarat, ca sa nu ii derutez pe cei din jur. Cu rabdare si tact, voi evita certurile. Fac parte din poporul Invierii, nu mai am motive de mahnire.

Scrisoare de la Dumnezeu

-M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi.

Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru
a merge la serviciu..

Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata!

Dar erai mult prea ocupat.
Prea ocupat pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, ca am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea.

Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe.

Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta
placere iti vei aduce aminte de Mine.

In schimb, suparat, M-ai injurat.

Doream atat de mult sa-Mi vorbesti. Oricum ziua era, inca, lunga!

Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat.

Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine.

Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna. Am lasat veghetori
pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat...

Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine.
Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata..
Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau.
Te iubesc atat de mult incat te voi rabda.
Acum esti pe punctul de a te trezi din nou.
Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin
timp din timpul daruit tie.

Ai o zi buna si minunata ca sufletul tau luminos !
Al tau , Dumnezeu.

Ai spus ceva, Doamne?

-Tata, ce-i cu tine? Ti s-au inecat corabiile? Sunt eu, Radu, baiatul tau din clasa a VIII-a C. Vrei sa-ti spun o poezie, ca sa ma bagi in seama? Cu mainile incrucisate, cu capul rezemat de marginea de sus a fotoliului, tatal copilului descoperise in tavan un punct pe care nu voia sa-l paraseasca. Radu ii flutura mana prin fata ochilor, sa-l faca sa clipeasca. Voia un dialog despre orice sau macar o explicatie pentru absenta lui din cotidian. Omul cu tamplele prea devreme incaruntite nu sosise din drumurile unor ganduri neumblate. Irina dadu buzna in casa cu cei sase ani ai ei, plini de clopotei.
-Tata, mi-ai promis ca ne jucam astazi de-a turistii! Hai, scoala-te! Directia … Spania. Radu facu un semn cu degetul la gura sa dea sonorul mai incet, pentru ca tatal lor a plecat ceva mai devreme in voiaj. Fetita, dornica sa stropeasca joaca peste tot, ii sopti fratelui ei:
-Sa sunam si sa vedem daca este acasa, isi dadu ea cu parerea. Si pe cand se intindea smechereste sa apese pe nasul celui ce parca era in transa si sa declanseze soneria parinteasca, deodata se trase speriata inapoi. Doua lacrimi mari se rostogolira, pe obrazul bronzat al tatalui lor, cel care era atat de ciudata in ziua aceea.

-Tata, de ce plangi? intreba Irina. Am fost cuminte astazi. Sa-ti spuna Radu daca nu e asa. Mainile acelea mari si obisnuite cu munca, dar parca absente, o cuprinsera cu inteles de recunostinta. Jos, langa fotoliu, Radu vazu scrisoarea. O ridica si fugi cu ea in dormitor.

-E de la mama, din Spania, striga de bucurie Irina. Citeste-mi si mie, nu fi rau! Spune-i, tata, sa-mi citeasca si mie!

-Lasa, ca o sa-ti citesc eu, zise omul cel trist, dar acum sunt obosit si nu ma simt bine.

-Nu, eu vreau acum. Pe mine intotdeauna ma pacalesti. Ma fac eu mare si n-o sa mai am nevoie de voi, zise ea imbufnata. Radu deschise usa si, cu ochii plini de lacrimi, il intreba pe tatal lor:

-De ce, tata? De ce? Spune ca nu-i adevarat! Nu pot sa cred! Si, aruncand scrisoarea, fugi, luand cu el un hohot de plans neoprit.

Irina ridica scrisoarea si o puse la obraz. Mangaie foile, le mirosi si le stranse la piept.

-E scrisul mamei, ii spuse ea tatalui ei cu veneratie. E de la mama mea. Privind la copilul fericit, omul cu durerea lui mare gandi:

“Doamne, ce bine era sa nu fi stiut sa citesc! Crezi ca meritam asta? Spune ceva”! O citise de cinci ori. De la mirare a trecut la nedumerire, apoi la disperare, ca, in final, printre gandurile uimite, sa se strecoare un suvoi de durere nemaitraita. Cuvintele acelea, venite de departe, de la cineva atat de aproape, parca s-au facut spini lungi si ascutiti, care s-au infratit intr-o coroana pusa pe sufletul lui si apasata bine, pentru a nu fi un calvar.

“Stiu ca n-o sa-ti cada bine scrisoarea mea, dar nu e cinstit sa te amagesc. E mai bine de un an si jumatate de cand sunt plecata si numai eu stiu prin cate am trecut, ca sa-mi fac un rost aici, printre straini. Din banii castigati ti-am trimis sa acoperi datoriile si sa ai tu si copiii cu ce sa traiti. Ti-ar fi stat mult mai bine tie sa fii aici si sa muncesti, iar eu sa fiu acasa cu copiii, dar barbatii destoinici nu sunt pe toate drumurile. Din leafa ta nu aveam cum sa traim. Acum vreau sa fii tare, caci am sa-ti spun ceva ce n-o sa-ti placa. Acolo unde fac eu menaj am gasit intelegere si persoana care m-a angajat ma ajuta sa obtin rezidenta. Aici, daca n-ai pe nimeni nu razbesti. Pana si crestinii nostri cu care mergeam la biserica in tara se fac ca nu ma cunosc atunci cand le cer ajutorul. Fiecare pe cont propriu. Ce sa-ti mai spun de credinta! Mi-am mai luat un serviciu, ca sa castig ceva mai onorabil.

Iti ziceam de persoana aceea de treaba care ma ajuta sa-mi iau rezidenta. Este avocat. El ma rezolva sigur, dar ma vrea si pe mine. Ce crezi ca i-am spus? Ei , bine, n-am de ales! As fi vrut sa ai si tu calitatile lui. E in divort cu nevasta lui, care e o uraciune. Tare l-a mai chinuit! Nu stiu daca am fost destul de clara: vreau sa raman cu omul asta si nu ma mai intorc decat sa-mi vad copiii si sa-i iau aici. Dupa Anul Nou ma mut definitiv, dar pana atunci nu ma incurc. Sa-si obtina divortul pana la sfarsitul anului si apoi sunt libera. Stiu ca o sa-ti vina greu sa primesti vestea asta, dar intelege-ma. Viata este cum ti-o faci si uneori mai schimbi macazul, ca sa fie mai bine. Stiu ca o sa spui ca nu e biblic si cinstit si ce-o sa zica biserica. Nu ma intereseaza. Eu raspund pentru ce fac. Daca te-ai cerceta mai bine, poate ca o sa-ti dai seama ca ai avut si tu partea ta de vina ca sa raman aici. O sa ma refac si cu credinta. Avocatul ma lasa sa merg la biserica, desi e catolic. Sper ca ai putea sa ma ierti, dar n-am incotro. Nu mai pot renunta. Pana la Anul Nou, inca mai sunt nevasta ta. Dupa, esti liber sa-ti refaci viata. E dreptul tau. O sa-ti trimit ceva bani pentru copii. Saruta-i din partea mea si nu fi suparat. Viata e plina de cotituri. Scrie-mi despre copii si despre reactia ta. Voi suporta orice.” Veronica.

La judecata de …sine

-Tata, de-o saptamana n-ai mai iesit din casa, ii zise Radu. Esti nebarbierit si nemancat. Arati ca o umbra. La biserica nu te-ai mai dus si de la serviciu suna directorul dupa tine cu disperare. De doua zile eu n-am mai fost la scoala, ca sa am grija de asta mica. Fa ceva! Scrie-i o scrisoare, racoreste-te, roaga-te, striga, plangi, dar trebuie sa mai si traim. Stiu ca ti-e greu, dar uite, am sa te ajut si eu cu ce pot. Hai la program! Nu-mi spuneai tu asa cand intarziam in pat? O sa vezi ca ne descurcam noi. Pe cai, tata!

-Baiete, nu mai merge. Sunt rupt pe dinauntru. N-ai cum sa intelegi cat de mare este durerea mea. M-a lovit drept in inima, iar vointa mea e facuta praf. Simt ca nu mai am niciun rost. Si, in cele din urma, stii cine e vinovat? Tot eu. Zice ca printr-un fel al meu am impins-o sa-si aleaga alta varianta de viata. Stii ca v-am fost si tata si mama. Am invatat sa fac mancare, sa spal, sa calc si sa cos. V-am dus la doctor cand ati fost bolnavi si am jucat mingea cu voi cand mai gaseam timp. V-am cumparat carti si cadouri, ca sa va bucur. La inceput, ii scriam scrisori maica-tii, spunandu-i cat ne este de dor de ea. Asta sa fie felul meu de viata care a impins-o sa ramana acolo cu un venetic?

Ca sunt mai tacut si mai putin indraznet, asta e adevarat. Ca nu am darul de a pleca din tara ca altii, si asta e o realitate. Nu-mi place sa risc si mi-e teama de esec. De la inceput nu mi-a cazut bine plecarea ei. “Doar pentru o jumatate de an si ma intorc”, a zis. Si a trecut un an si jumatate. S-au rarit scrisorile si telefoanele. Justificarea? Sa facem economii si de-o paret si de alta. Din ce in ce mai multa tacere. Nu cred ca m-a iubit vreodata, desi au fost destule zile frumoase impreuna. Sa tii minte, Radule: nici macar cu un gand n-am inselat-o pe maica-ta. Ai dreptate , am sa-i scriu.

Vrea reactie din partea mea, ei bine, o s-o aiba.

-Ai grija , tata, sa nu te trezesti ca mai primesti o lovitura. Si asta de la tine, daca nu esti atent.

-Ce vrei sa spui. Sa umblu cu manusi? Dupa cele ce mi-a facut, s-o mai si menajez? Daca vrea libertate, atunci o va avea.

Reactia.

“Am primit scrisoarea ta”, isi incepu scrierea cel mai lovit dintre barbati, “si iti multumesc pentru cadoul de Anul Nou pe care mi l-ai facut. Peste o luna si doua saptamani, se termina si anul acesta de atata asteptare si speranta. Pentru ca te topeai dupa mine, ce-ai zis: hai sa gasesc un tovaras care sa-mi tina de urat in dorul barbatului meu si sa-mi mai potolesc focul. Si pentru cei de-acasa, doi tatici nu strica. E o mai mare protectie si siguranta financiara. Si-apoi, avand in exces atat de multa afectiune si-n cunoscuta ta darnicie, ai zis sa fericesti si pe un altul. Asta da crestinism! Ma mir ca mai ai curajul sa-mi scrii sa nu ma supar. Ca si cand e de datoria mea sa te iert in mare graba si sa nu-ti stric marea fericire care a dat peste tine, ca o mostenire de o suta de milioane de dolari. Fetito, daca te-ai saturat de mine si ai un altul mai destoinic, nu incerca sa ma fierbi cu scrisori de-astea, in care imi spui ca sunt de doua parale pentru tine. O sa-mi treaca, mai devreme sau mai tarziu. Dar, tine minte, o sa ajungi rau si mai fii atenta: sa nu incerci sa cersesti mila mai tarziu, ca sa te primesc. Si ca sa-ti fie clar de la inceput, iti spun: n-ai sa vezi niciun copil. Pot sa te inlocuiesc cu succes. Ziceai ca o sa suporti orice reactie. Iat-o! Alta n-am. Nu meriti nici macar un “la revedere.”

-Da-mi un plic, ii spuse furios barbatul ranit fiului sau.

-Cu o conditie, sa citesc si eu epistola, zise Radu.

-Nu am ce ascunde, raspunse tatal cu resemnare. Cred ca am fost prea tolerant si manierat. De fapt, are dreptate maica-ta: imi lipseste curajul. Radu a citit si, cu un zambet ironic, i-o inapoie tatalui, spunandu-i piscat:

-Bine executat. Asa cum zici ca nu te-a iubit mama niciodata, nici tu nu dai de inteles ca ai iubit-o vreodata. Nici ea nu-ti da nicio sansa, dar nici tu nu-i dai. Exterminare garantata. Lovitura de maestru. Cred ca ti-a lovit mai degraba orgoliul, nu dragostea, pentru ca nu se vede ca ai fi avut-o vreodata.

-Ai inceput sa ma judeci si tu? Ce-ai fi vrut sa-i scriu: versuri de dragoste? E si biblic, baiete: dinte pentru dinte. Si eu o fac cu eleganta, nu ca maica-ta!

Ti-am spus sa fii atent ce faci. Pentru “opera ta de arta”, nu-ti dau niciun plic. M-as simti complice la scrisoarea ta “biblica”. Ma grabesc la scoala. Poate ar fi bine sa discuti cu Cel care a fost la cununia ta si ti-a binecuvantat-o. S-ar putea sa-ti sugereze alta varianta. Mai gandeste-te. Pe curand.

“Au ajuns copiii sa-mi tina lectii de atitudine”, isi zise omul, hotarat sa termine odata cu calvarul lui.

“Si totusi s-ar putea sa aiba dreptate baiatul. Am scris ironic si fara drept de apel. Tatal fiului risipitor nu a gustat ce inseamna resentimentul si autocompatimirea. El s-a socotit mai departe tata si a asteptat, in ciuda razvratirii fiului sau. Cred ca nu merita sa ma cobor intr-atat. Trebuie sa reformulez. De data asta, sigur o sa-mi dai plic, baiete!” Rupse scrisoarea aceea incarcata de condamnare si incepu alta.

“Veronica, imi este greu sa primesc o astfel de veste, dar trebuie sa stii ca numai tu esti responsabila pentru alegerea pe care o faci. Poate ca nu sunt la inaltimea altor barbati, insa am facut tot ce-am putut ca sa-mi mentin familia in societate si-n biserica. Dragoste cu forta nu doresc. Fata de copii, mi-am facut datoria de tata si, in ultimul timp, si de mama, in lipsa ta. Nu zic ca nu am nevoie de tine, dar, daca nu mai suntem in atentia dragostei tale, nu ramane decat sa ne resemnam. O sa-ti ducem lipsa, dar Domnul ne va da puteri. Cu bine.”

-Poate ca ai si timbre pentru plicul asta pe care mi-l vei da, ii spuse tatal fiului sau, care tocmai venise de la scoala.

-Imi permiti sa fac o lectura? ii sugera Radu.

-Poti s-o si aprofundezi. Cred ca daca ar citi-o si alti barbati, mi-ar da palme pentru cat de generoasa, fata de figura pe care mi-a facut-o dumneaei.

-Da, se vede, ii replica Radu, dupa ce o citi. Se vede foarte clar cat de bun esti tu, fata de cat de rea este mama.

-Nu inteleg. Nu crezi ca trebuia sa-i spun ca alegerea ii apartine si ca noi nu putem s-o fortam sa-si schimbe parerea?

-Nu, raspunse Radu. Tata, nu intelegi ca nici tu nu esti convins ca e bine ce faci? Cum poti sa te resemnezi si sa abandonezi lupta, cand stii bine ca de raspunsul tau atarna intoarcerea mamei acasa? Si chiar daca nu s-ar intoarce, esti cu constiinta curata ca ai facut tot ce era posibil ca sa afle ca locul ei este langa tine? Stiu ca esti plin de manie si gandurile si sentimentele tale sunt otravite, dar, tata, nu poti strege dintr-o data ceea ce este in adancul sufletului tau. Eu zic sa fii sincer cu tine; scoate iubirea care mai este si marturiseste-o. Ceea ce ai scris este o deghizare ieftina a resentimentului cu care vrei sa te razbuni. Crede-ma, n-am plic nici pentru scrisoarea asta, de care zici ca este atat de generoasa. Daca Cerul iti da, n-am nimic impotriva.

-Dar e o nebunie sa scriu asa cum zici tu.

-Se poate, dar e singura care salveaza familia noastra.

Scrisoarea din cer.

“Baiatul are dreptate inca o data”, si-a zis barbatul incercat ca prin foc. “Doamne, da-mi cuvintele care sa spuna cel mai bine adevarata mea dorinta. Nu vreau sa ma mai ascund. Fa cu orgoliul meu ce vrei Tu.” Si o scrisoare care , oricum ai lua-o, are un soi de nebunie a inceput sa se scrie.

“Draga mea, nu poti sa-ti inchipui ce durere mi-a adus scrisoarea ta si nu pot sa-ti ascund zilele mele de manie si de frustrare. Parca sunt beat. Mancarea nu mai are gust si vointa imi este paralizata. Nu ma asteptam sa-mi faci o asemenea surpriza. M-am revoltat, m-am autocondamnat si apoi m-am resemnat intr-un mod periculos. Acum parca m-am trezit ca dupa o muscatura plina de venin a unui sarpe. Te rog, nu face pasul acela cu care ai putea sa ma ranesti atat de adanc. Nu risipi pe usi straine bucuria care ne-a fost destinata doar noua de Dumnezeu prin tine si nu rupe legamantul prin care El doreste sa ne salveze. Eu sunt sotul tau, cu minusurile mele, cu vorba mea mai inceata si cu ritmul meu, dar crede-ma ca nu vei gasi nicaieri o iubire ca a mea. Iti spun sigur ca nu vei fi fericita langa o alta persoana, care cauta doar o aventura pentru pasiunea lui egoista. Adu-ti aminte de rugaciunile noastre ridicate impreuna, de bucuriile noastre, de frumosii nostri copii pe care nu-i poate convinge nimeni sa te uite. Cantareste toate astea cu inima ta, si nu cu alt interes, si spune-mi raspunsul sufletului tau. Daca iertarea lui Dumnezeu este atat de sigura, eu nu am dreptul sa nu sterg greseala ta. Cel care m-a convins de cuvintele pe care ti le scriu nu ma va lasa sa-ti aduc aminte de niciun cuvant de condamnare sau vreo aluzie la ceea ce a fost o scurta alunecare. Venirea ta va fi o sarbatoare. Porneste, draga mea!”

Planuri tricate.

-Am trimis-o cu posta rapida, tata. Poate ca ar fi fost bine sa fi scris mai des scrisori din astea.

-Poate. Adica sigur ar fi trebuit. La cinci zile dupa trimiterea scrisorii, soseste o alta scrisoare din Spania, ca un raspuns pe care un judecator cu juratii il aduc celui care asteapta sa i se faca dreptate.

-E de la mama, striga Irina. De data asta, daca nu-mi cititi si mie scrisoarea, va spun mamei si nu va mai aduce nimic. Tatal copiilor era intr-o asteptare framantata de sperante vagi si de teama. Radu o citi repede in gand si pe fata lui inflori un zambet ca o prognoza de vreme frumoasa.

-Liniste! ceru Radu. Stiri de ultima ora. Nu ma intrerupeti!

“Dragul meu, duceam lipsa de cuvintele pe care mi le-ai scris. Socoteste ca am fost putin bolnava, ca de o gripa. Dar cuvintele tale m-au vindecat. Stiu de unde le ai, de aceea am incredere in ele si in tine. Mi-e dor de tine si de voi, copiii mei. Sa ma iertati pentru boala cu care v-am intristat. A fost atat de rea, dar acum a trecut de tot. Sosesc la inceputul Saptamanii de Rugaciune. Nici nu stiu ce sa va iau ca sa va bucur. Primiti-ma bine, dragii mei. Va iubesc si astept clipa imbratisarii.” Veronica.

Rezemat cu capul pe marginea fotoliului, tatal celor doi copii primi pe fata bronzata doua lacrimi mari si atat de curate.

-“Tata, de ce plangi?” il intreba Irina. “Crede-ma ca am fost cuminte. Sa-ti spuna Radu daca nu e asa.” Ceva mai bun si mai nobil, ceva atat de sfant si de frumos a coborat pe fata celui ce si-a oprit furtuna. Parca fusese pe Muntele Schimbarii la Fata, la o stralucire ce n-o putea exprima. Doar atat a mai putut sopti: “Ai spus ceva, Doamne?”

“…Ce i-ar folosi unui om daca ar castiga toata lumea si si-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om in schimb pentru sufletul sau?” -MATEI 16:26.

A iubi inseamna a trai viata celuilalt.

Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.
Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.
A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.
Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat.
Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.
Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.
Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii.
"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insutui", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.

Tu n-ai vazut niciodata ingeri,

pentru ca ingerii vin numai dupa ce adorm copiii si pleaca atunci cand copiii incep sa-si deschida ochii.Nu s-au dezlipit bine genele si ingerii au si zburat.Fiecare copil are un inger al lui care-i poarta de grija cand Mama doarme,obosita.Dar si Mama doarme iepureste si ingerul sta bine de paza.Daca n-ar fi ingeri,copiii ar uita sa se mai scoale si nici nu ar visa frumos.Ingerii,noaptea,ca sa nu li se urasca,se joaca in somn cu fetitele si cu baietii,ii descanta,ii farmeca si-i fac sa vada-n cer,in lumea povestilor frumoase.Caci si in somn li s-ar ura copiilor,daca nu ar fi ingerii sa li se arate.Cand vine noaptea,coboara din cer intai stolurile,ca porumbeii,si dupa ei se arata si Dumnezeu,care se fereste atat de lumina soarelui,cat si de a ferestrelor,unde lucreaza omul cu condeiul pe hartie.Cand trece Dumnezeu pe la spatele lui,zambeste, si omul se simte mai insufletit de dogoarea racoroasa,nestiuta,a trecerii lui Dumnezeu pe langa zid si fereastra. Cum crezi tu ca s-ar deschide florile si ar face bucatele spic,daca n-ar veni in fiecare noapte ingerii si Dumnezeu sa ajute munca oamenilor de peste zi?Ingerii vin,dezmiarda copiii si ies binisor in camp si in gradini,ca sa sufle-n flori si sa le deschida.In florile de mac,se gasesc de multe ori cateva albine,care n-au avut timp sa se intoarca la prisaca.Le iau adormite,fara sa stie,ca si copiii,si le duc la stupii lor pe intuneric.Ca sa vada,ingerilor le este de ajuns sticlirea scanteierilor din stele.Stii cate stele sunt pe cer?cate si ingeri.Stelele arata fiecarui inger locul unde trebuie sa se intoarca,dupa ce a ispravit.Daca n-ar fi semnul lor,ingerii s-ar incurca s-ar incurca prin intuneric si i-ar prinde lumina zilei pe pamant,si ar fi foarte rau,caci ar muri toti de sfarseala si ar ramane copiii fara de ingeri si n-ar mai fi cine sa mai trezeasca florile albastre.Cine ar numara atunci bataile de inima ale copiilor?Si cine ar framanta atatea boabe de struguri si le-ar pune in ciorchini,pentru copii?Un inger face cate patru,cinci boabe pe noapte,si,fara ingeri,podgoriile s-ar salbatici. Mai rau e o singura data,atunci cand,prea osteniti,ingerii se culca pe pat cu copiii si adorm langa ei.Ce se intampla e greu de spus,dar asa se face ca moare un copil.Ingerul uita sa-i numere inima si sa-si dea din aripi adierea de noapte,care-l tin viu pana ce pruncul se desteapta.Scapa si adoarme pe inima lui mica si sperioasa,ca pe o randunica,si o striveste.E pedeapsa ingerului sa moara,-si moare si copilul,care nu poate trai fara inger.Si tot atunci moare din fiecare cate una,din toate florile de pe lume:un margaritar,o tufanica,o garoafa,o lalea si un ochi cu pleoapele albe,de musetel...

Închipuiţi-vă că într-o zi...

...ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...

Nicio avere nu e mai de preţ decât un prieten bun

Iubirea - Iubirea aproapelui

Prietenia este sentimentul cel mai des trăit, fiind considerat cel mai important în relaţiile interumane. Prietenia adevărată se întemeiază pe cuvintele Mântuitorului: "De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”. (Ioan 15, 13-14) În acest sens, între prieteni nu există secrete şi nicio relaţie de subordonare, ci doar o trăire comună a sentimentelor. Acolo unde există respect şi încredere neîncetată, acolo Dumnezeu picură iubire şi astfel prietenia ajunge să se transforme în prietenie adevărată, care este un dar de la Dumnezeu.

Prietenii sunt acele persoane apropiate nouă cărora le împărtăşim toate problemele, necazurile şi gândurile bune, care au mereu un sfat la îndemână şi care ne fac viaţa mai frumoasă. Nu sunt doar persoane apropiate, ci uneori pot fi chiar mai mult de atât. Aceştia se numesc prieteni adevăraţi, prieteni fideli, sinceri. A avea prieteni nu este totuna cu a avea prieteni adevăraţi. Prietenii adevăraţi sunt îngeri cu chip de om trimişi de Dumnezeu pe pământ pentru a ne călăuzi paşii în viaţă, pentru a ne face viaţa mai frumoasă şi pentru a avea aliaţi de nădejde în lupta cu necazurile tot mai apăsătoare.

Prieten îţi poate fi oricine. Prieten îţi este tatăl sau mama, prieten îţi este fratele sau soră şi uneori chiar şi bunicii pot fi prieteni, însă prieten adevărat îţi este doar acela care simte la fel cum simţi şi tu. Prieten adevărat este acela care, într-o situaţie deosebită, nu te trădează, nu te părăseşte, ci ar fi în stare să-şi dea şi viaţa pentru binele tău. Prieten adevărat este acela care te susţine în ceea ce vrei să faci, indiferent cât de nebunesc i s-ar părea, dar în același timp lipsit de păcat.

Prieten adevărat este acela care îţi va aduce aminte în ceea ce crezi când te va vedea dezorientat. Prieten adevărat este acela care este în stare să meargă până în pânzele albe şi înapoi împreună cu tine, deşi niciodată nu îţi va spune asta. Dar ţi-o va dovedi cu fiecare ocazie. Din păcate prietenii adevăraţi sunt cel mai greu de găsit. Mulţi se înşeală crezând că au descoperit adevăraţii prieteni, dar care la prima întâmplare mai dificilă îşi arată colţii şi imediat te "muşcă" fără milă... De fapt, în zilele noastre, nu este chiar atât de greu să faci pe prietenul adevărat. Este de ajuns câteva fapte bune şi câteva vorbe "dulci" şi gata, prietenul adevărat ţi-a ieşit în cale... Dar nu e aşa! Aceştia nu se numesc prieteni, ci profitori, mişei, şi grav este faptul că acest fel de "prieteni" este tot mai des întâlnit!

O prietenie adevărată se întemeiază pe iubire. Iubirea este cea mai mare poruncă a Mântuitorului. Ea se arată nu prin vorbe, ci prin fapte, prin ajutorul dat şi prin compasiune, prin trăirea sufletească. Prietenul adevărat este acela care se bucură de bucuria prietenului său şi se întristează de necazul lui. Adevăratul prieten este cel care nu rămâne indiferent, ci se implica sufleteşte. De asemenea, prietenia adevărată se vede la vreme de necaz, de cumpănă în viaţa cuiva.

De altfel, ca să verifici dacă o persoană îţi este prieten adevărat procedează astfel: pătrunde-i în suflet şi caută acolo încrederea, bunătatea, sinceriţa​tea şi fidelitatea.. Dacă nu găseşti nimic, înseamnă că acea persoană nu îşi merită locul în inima ta, ci doar se preface că îţi este prieten adevărat...

Închei prin cuvintele frumoase ale Sfântului Antonie cel Mare: "Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul." Aceste cuvinte cuprind toată esenţa prieteniei şi se referă la faptul că nu trebuie să iţi împărtăşeşti gândurile oricui, ci doar acelora care simţi şi crezi că pot să te înţeleagă şi să îţi vindece sufletul...

"Cine are minte să ia aminte!"

,,Am întrebat ştiinţele: „Ce daţi voi ca avere omului?

Omul e veşnic, şi avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! ,,,,La ce slujeşte studierea matematicii ? Obiectul ei este materia. Ea descoperă un anumit fel de legi ale materiei, învaţă numărarea şi măsurarea ei, folosirea Acestor măsuri şi numărători pentru nevoile vieţii pământeşti. Ea arată, ca pe o idee, existenţa unei mărimi infinite dincolo de hotarele materiei cunoaşterea şi definirea exactă a acestei idei este în mod logic cu neputinţă pentru orice fiinţă raţională, dar limitată. Matematica arată numere şi măsuri ce nu pot fi supuse cer- cetării omului unele din pricina mărimii lor uriaşe, iar altele din pricina extremei lor micimi; ea arată existenţa unor cunoştinţe către care omul are o năzuinţă înnăscută, dar către care ştiinţa nu are mijloace să îl înalte. Matematica face doar aluzie la existenţa unor lucruri aflate în afara cuprinderii simţurilor noastre. Fizica şi chimia revelează un alt aspect al legilor materiei. Până la apariţia ştiinţei, omul nici nu ştia de existenţa acestor legi. Legile descoperite au arătat existenţa altor nenu-
mărate legi care sunt încă tainice. Unele din ele nu sunt încă explicate, în ciuda strădaniei omului de a le explica, altele nici nu pot fi explicate, din pricina mărginirii puterilor şi capacităţilor omului. Se pare, ne spunea elocventul şi inteligentul profesor Soloviov, rostind lecţia de introducere în chimie, că studiem această ştiinţă tocmai pentru a afla că nu ştim nimic şi nici nu putem şti: ea dezvăluie ochilor minţii noastre un domeniu atât de necuprins al cunoaşterii! Ea dovedeşte şi convinge cu o claritate palpabilă că materia, cu toate că ea, ca materie, trebuie să aibă graniţele sale, nu poate fi înţeleasă şi definită de oameni, atât din pricina vastităţii sale, cât şi din multe alte pricini. Chimia urmează treptele din ce în ce mai subtile ale materiei, o aduce la o subtilitate de-abia perceptibilă pentru simţurile omeneşti, în această stare subtilă a materiei încă vede complexitate şi capacitatea descompunerii în părţi alcătuitoare, şi mai subtile, chiar dacă descompunerea în sine nu mai este posibilă. Omul nu vede capăt subtilităţii materiei, cum nu vede capăt nici mărimii numerelor şi măsurilor. El înţelege că nesfârşitul trebuie să fie şi imaterial; dimpotrivă, tot ce este finit este material prin necesitate. Aceasta, însă, e o idee neclară; clară este existenţa ei. Apoi, fizica şi chimia lucrează doar cu materia, sporesc cunoştinţele privitoare la întrebuinţarea ei pentru nevoile vremelnice, pământeşti ale omului şi societăţii omeneşti. Mai puţin pozitivă decât ştiinţele sus-pomenite este filosofia, cu care mai ales se trufeşte omul căzut. Ştiinţele naturale se sprijină neîncetat pe experienţa materială, prin ea dovedesc adevărul teoriilor acceptate de ele, care fără această dovadă n-au loc în ştiinţă. Filosofiei îi lipseşte un mijloc hotărâtor de a convinge neîncetat prin experienţă. Mulţimea feluritelor sisteme ce nu conglăsuiesc între ele, care se contrazic unul pe altul, dau deja în vileag „iubirea de în- ţelepciune" omenească în aceea că nu are o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Cât de mult spaţiu este în filo-sofie pentru bunul plac, pentru închipuire, pentru năs-
cociri, pentru delirul bombastic, nesuferit de ştiinţa exactă, precisă ! Cu toate acestea, filosofia este îndeobşte foarte mulţumită de sine. Odată cu lumina ei înşelătoare intră în suflet cu prisosinţă părerea de sine, semeaţă cugetare, trufia, slava deşartă, dispreţul faţă de aproapele. Lumea oarbă o acoperă, recunoscân-du-şi-o apropiată, cu laude şi cu cinstiri. Mulţumin- du-se cu acele cunoştinţe pe care le aduce filosofia, nu doar că nu primeşte idei corecte despre Dumnezeu, despre sine însăşi, despre lumea duhovnicească, ci, dimpotrivă, se molipseşte de idei pervertite, ce strică mintea, ce o fac neînstare, din pricina molipsirii şi vătămării ei de către minciună, de părtăşia cu Adevărul (2 Tim. III, 8). N-a cunoscut lumea prin înţelepciune pe Dumnezeu /(l Cor. I, 21) - spune Apostolul. Cugetarea trupească moartă este; cugetarea trupească este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu - că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Rom. VIII, 6-7), fiindcă acest lucru nu-i stă în fire. Fraţilor, luaţi seama ca nimeni să nu vă fure pe voi cu filosofia si cu înţelepciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii, iar nu după Hristos, întru Care vistieriile înţelepciunii si ale cunoştinţei sunt ascunse (Col. II, 8, 3). Filosofia, fiind vlăstar al căderii omeneşti, linguşeşte această cădere, o maschează, o ocroteşte şi o hrăneşte. Ea se înfricoşează de învăţătura Adevărului ca de osândire a ei la moarte (l Cor. III, 18). Starea în care este adus de filosofie este o stare de amăgire de sine, de pieire sufletească, ceea ce se vede foarte desluşit din cuvintele pe care le-am adus mai înainte ale Apostolului, ce porunceşte tuturor care vor să dobândească adevărata cunoaştere de la Dumnezeu să lepede cunoaşterea adusă de „iubirea de înţelepciune" a firii omeneşti căzute. Adevărata filosofie (iubire de înţelepciune) încape doar în învăţătura lui Hristos. Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu (l Cor.
1,24,30) Cel ce caută înţelepciune în afara lui Hristos, acela se leapădă de Hristos, leapădă înţelepciunea, îşi află si îşi însuşeşte raţiunea cea cu nume mincinos, avuţia
duhurilor căzute. Despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre celelalte ştiinţe, despre toate artele nici nu merită să mai amintim: toate acestea sunt pentru pământ; nevoia omului de ele încetează odată cu încetarea vieţii pământeşti - în cea mai mare parte, cu mult mai repede. Dacă întreaga vreme a vieţii pământeşti o voi întrebuinţa spre dobândirea unor cunoştinţe ce încetează odată cu viaţa pământească, ce voi lua cu mine dincolo de hotarele materiei grosiere ?... Ştiinţe ! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!" ştiinţele au tăcut.
Pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar, vital, mă întorc spre credinţă. Dar unde te ascunzi tu, credinţă adevărată si sfântă ? N-am putut să te recunosc în fanatism, care nu e pecetluit cu blândeţea evanghelică; el sufla înfierbântare si semeţie ! N-am putut să te recunosc în învăţătura bunului plac, ce se desparte de Biserică, ce îşi alcătuieşte sistemul său nou, care în chip deşert şi lăudăros proclamă aflarea unei noi, adevărate credinţe creştine - şi asta la optsprezece veacuri de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Ah! în ce nedumerire grea plutea sufletul meu ! Cât de cumplit se chinuia ! Ce valuri ale îndoielii se ridicau asupră-i, valuri născute din neîncrederea în sine, din neîncrederea faţă de tot ce făcea zarvă, striga în jurul meu - din neştiinţa, necunoaşterea adevărului.
Si-am început să-L rog ades, cu lacrimi, pe Dumnezeu să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă pe care aş fi putut să mă îndreptez spre El cu nevăzutul umblet al minţii şi al inimii. Fără de veste mi s-a înfăţişat un gând... inima năzui spre el ca spre îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând îmi insufla să studiez credinţa în izvoarele sale: în scrierile Sfinţilor Părinţi. „Sfinţenia lor", îmi grăia el, „stă chezăşie că sunt vrednici de crezare: pe ei să ţi-i alegi drept călăuzitori". M-am supus. Am aflat un mijloc pentru a face rost de lucrările sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu; cu sete am prins a-i citi, a-i cerceta în adâncime. După ce 1-am citit pe unul din scoarţă în scoarţă, mă apuc de altul; citesc, recitesc, studiez. Ce m-a izbit mai înainte de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe ? Con- glăsuirea lor - conglăsuire minunată, măreaţă. Optsprezece veacuri mărturisesc într-un glas în gurile lor o singură învăţătură, învăţătura dumnezeiasca!,, Sfantul Ignatie Briancianinov

Nu ştiam, nu pricepeam deloc că trăiesc,ca traind sunt...

..mort, de fapt...Nimeni, nimeni n-a mijlocit înainte de a mă naşte eu pe lângă Ziditorul meu ca să mă cheme din nefiinţă la fiinţă prin atotputernica Lui poruncă: singurul meu mijlocitor pe lângă Dumnezeu a fost bunătatea Lui cea împreună veşnică cu Dânsul. M-am născut nestiind că fiinţez: am început a fiinţa ca unul care nu fiinţează. Vai! M-am născut căzut, am început a trăi fiind deja mort: întru fărădelegi m-am zămislit şi întru moartea păcatului m-a născut maica mea (Ps. L, 6). Viaţa si moar-
tea dimpreună au fost începutul fiinţării mele. Nu ştiam, nu pricepeam deloc că trăiesc, că trăind sunt mort, că fiinţând sunt pierit.
Ce taină este aceasta: naşterea omului întru păcat ? Cum a murit fără să fi trăit ? Cum a căzut fără să fi umblat ? Cum a păcătuit fără să fi făcut nimic
? Cum sunt copiii în coapsele strămoşului, despărţiţi de el prin mii de ani, părtaşi ai păcatului său ? Cu evlavie caută mintea la judecăţile lui Dumnezeu; nu le pricepe; nu cutează a cerceta - dar le vede, se minunează de ele şi dă slavă lui Dumnezeu Cel Neurmat şi Nepătruns. Naşterea mea întru păcat a fost o nenorocire mai rea chiar şi decât nefiinţa! Cum să nu fie o nenorocire a te naşte pentru necazurile degrabă trecătoarei vieţi pământeşti spre a fiinţa, după aceea, pentru veşnicie în bezna şi în chinurile iadului! Nu este cine să mijlocească pentru mine; singur nu am putere să mă smulg din prăpastia pierzării. Mă scoate de acolo dreapta Dumnezeului meu. După ce m-a născut prin părinţii mei spre fiinţare, El mă naşte prin Sine întru mântuire: mă spală de întinăciunea păcatului, mă înnoieşte prin Duhul în apele botezului, primeşte făgăduinţele mele de credinţă din gura naşului meu, numeşte asupra mea numele Său, mă pecetluieşte cu pecetea sa, mă face părtaş al Dumnezeirii Sale, moştenitor al împărăţiei Sale. Se săvârşesc asupra mea minuni, se revarsă asupra mea negrăite faceri de bine în vreme ce eu nu simt nimic, nu înţeleg nimic - nu înţeleg nici măcar că fiinţez. Ai căutat spre mine, Doamne al meu,^pe când eram încă un prunc neînstare să vorbească! înfăşurat în scutece, fără înţelegere, fără putinţa făptuirii, ce Ţi-am adus eu Ţie ? Cum ai primit făgăduinţele mele ? Cum, după ce le-ai primit, ai revărsat asupră-mi darurile Tale ? Căutând la nepătrunsa Ta bunătate, cad în nedumerire ! Nici acum nu pot să fac mai mult decât făceam când eram prunc puţin de zile: tăcând cu limba şi cu mintea, îţi aduc plâns copilăresc şi lacrimi fără nici un gând.
Dar cu ce am răsplătit pentru atâtea faceri de bine revărsate asupra mea pe când eu încă nu le pricepeam ? Am continuat să nu le pricep, să nu le ştiu. Mi-am aţintit privirile spre lume; mângâierile, slujirile vremelnice în mijlocul ei îmi păreau moştenirea şi rostul omului. Moartea nici nu fiinţa pentru mine! Viaţa pământească îmi părea veşnică: astfel, gândul la moarte era străin minţii mele. Veşnicia !... în nevăzuta ei zare nu priveam ! Cunoşteam dogmele şi învăţătura Sfintei Biserici de Răsărit, credeam în ele, dar cunoştinţa şi credinţa mea erau moarte, în ce a stat căderea omului, în ce stă mântuirea lui, care sunt semnele, care sunt dovezile lor ? Nu aveam despre aceste lucruri nici o cunoaştere vie, din cercare. Socoteam drept porunci dumnezeieşti doar cele zece porunci ale Legământului celui Vechi, iar poruncile Mântuitorului meu, atotsfintele Lui cuvinte, le luam drept o simplă morală, a cărei urmare aduce folos şi e de lăudat, dar nu este o datorie ce trebuie împlinită neapărat. Astfel, darul cel negrăit al harului, ce mi s-a dat la botez, a fost îngropat precum talantul evanghelic în pânza neştiinţei, îngropat, ascuns adânc în pământ - în grija de a căuta cunoştinţele trecătoare ale lumii celei trecătoare; acoperit cu praful gândurilor de propăşire şi desfătări vremelnice, de slujire a deşertăciunii şi a luminii întunericite a veacului acestuia deşert.,,Sfantul Ignatie Briancianinov

Despre răbdare

„Casa sufletului este răbdarea, fiindcă în ea viază sufletul; hrana sufletului este smerenia, căci cu ea se hrăneşte sufletul"39, a grăit sfântul Ilie Ecdicul. întocmai hrănindu-ne cu sfânta hrană a smereniei, putem rămâne în sfânta casă a răbdării; iar când această hrană este neîndestulătoare, sufletul iese din casa răbdării. Ca un vifor îl răpeşte tulburarea, îl poartă unde vrea, îl învârteşte. Precum valurile, se înalţă în el felurite gânduri si simţăminte pătimaşe, îl îneacă în adâncul cugetărilor, visărilor, cuvintelor şi faptelor nechibzuite si păcătoase. Sufletul ajunge într-o stare de slăbănogire, de trândăvie întunecată, adesea se apropie de prăpăstiile deznădejdii ucigătoare şi desăvârşitei netocmiri.
Vrei să rămâi în sfânta casă a răbdării şi să nu mai ieşi de acolo ? Adună-ţi merindea neapărat trebuincioasă pentru aceasta: dobândeşte şi înmulţeşte în tine gândurile şi simţămintele smerite. Acel chip al smereniei care îl pregăteşte pe om pentru răbdarea necazurilor încă dinainte de venirea lor şi îl face în stare să le rabde cu inimă bună după ce vin este numit de către Sfinţii Părinţi defăimare de sine.
Să ne defăimăm pe noi înşine înseamnă să ne învinuim pentru păcătoşenia cea de obşte a tuturor şi pentru păcătoşenia noastră aparte. Făcând aceasta, este bine să ne amintim şi să înşirăm în minte încălcările Legii lui Dumnezeu pe care le-am făptuit, afară de căderile şi poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a căror aducere aminte amănunţită nu este iertată de Pa-
rinţi, fiindcă înnoieşte în om simţirea păcatului si îndulcirea de el41'. Defăimarea de sine este lucrare călugărească, este lucrare a minţii, care lucrează împotriva bolnăvicioasei însuşiri a firii noastre căzute care face ca toţi oamenii, chiar şi păcătoşii cei mai învederaţi, să se străduie a face pe drepţii si a-şi dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinţă. Defăimarea de sine este o siluire a firii căzute, la fel ca rugăciunea şi celelalte nevo-inţe călugăreşti, prin care împărăţia Cerurilor se sileşte, şi
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
prin care silitorii o răpesc pe ea (Mt. XI, 12). Defăimarea de sine are, la începutul îndeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconştient, adică este rostită numai de limbă, fără cine ştie ce împreună simţire a inimii, chiar împotriva simţământului acesteia; după aceea, puţin câte puţin, inima începe să se obişnuiască a simţi în potrivire cu cuvintele defăimării de sine; în cele din urmă, defăimarea de sine ajunge să fie rostită din tot sunetul, cu un îmbelşugat simţământ de plâns, să micşoreze înaintea noastră şi să ascundă de noi neajunsurile şi greşelile aproapelui, să ne împace cu toţi oamenii şi cu toate împrejurările, să adune în lucrarea pocăinţei gândurile împrăştiate prin toată lumea, să aducă o rugăciune trezvitoare, plină de străpungere, să însufleţească şi să înarmeze cu o nebiruită putere, răbdarea.
Cu smerite gânduri de defăimare de sine sunt pline toate rugăciunile Bisericii Ortodoxe. Monahii, însă, au o parte din zi pe care o păstrează tocmai pentru defăimarea de sine. Ei se străduie ca prin mijlocirea acesteia să se încredinţeze pe sine că sunt păcătoşi: firea căzută nu vrea să creadă acest lucru, nu vrea să-şi însuşească această cunoştinţă. Pentru toţi monahii îndeobşte este de folos defăimarea de sine; şi pentru noii începători, şi pentru cei sporiţi, şi pentru cei închinoviaţi, si pentru sihastri. Pentru aceştia din urmă, cea mai primejdioasă patimă, care nimiceşte toată lucrarea lor, este semeaţă cugetare41; dimpotrivă, fapta bună de temelie pentru ei, pe care se zidesc şi se ţin toate celelalte, este defăimarea
de sine. Tocmai de aceea Avva isihaştilor din Nitria spunea că cea mai de căpetenie lucrare a lor, după socotinţa lui, era defăimarea de sine42. Ajungând la deplinătatea sa, defăimarea de sine dezrădăcinează pentru totdeauna răutatea din inimă, dezrădăcinând din ea cu desăvârşire viclenia şi făţărnicia, care nu încetează a trăi în inimă atâta vreme cât îndreptăţirea de sine isi află în ea loc. Preacuviosul Pimen cel Mare a spus că urarea vicleniei se cuprinde în a îndreptăţi omul pe aproapele, iar pe sine a se învinui în orice împrejurare43. Această spusă este întemeiată pe cuvintele Mântuitorului. Mântuitorul a numit „făţarnic" pe oricine îşi osân- deşte aproapele (Mt. VII, 5). Prihănindu-se pe sine, sihastrul îi vede sfinţi şi îngeri pe toţi oamenii, iar pe sine se vede păcătosul păcătoşilor si se cufundă, ca într-un adânc, în străpungere neîncetată.
Minunate pilde ale defăimării de sine avem în Tânguirile Preacuviosului Isaia Pustnicul si în al XX-lea cuvânt al Sfântului Isaac Şirul. Sfântul Isaac, a cărui carte cuprinde îndeobşte poveţe pentru sihastri, îşi intitulează astfel cuvântul: „Cuvânt care cuprinde prea-trebuincioasă şi preafolositoare pomenire de toată ziua pentru cel ce se linişteşte în chilia sa si vrea să ia aminte numai la sine". „Un frate oarecare».", spune Sfântul Isaac, „a scris următoarele lucruri, pe care pururea le punea înaintea sa spre pomenire: întru nebunie ai petrecut viaţa ta, om vrednic de tot răul! Măcar de acum păzeşte ceea ce a mai rămas din zilele tale cele aduse jertfă deşertăciunii, lipsite de lucrare bună, îmbogăţite în lucrare rea. Nu întreba nici de această lume, nici de starea ei, nici de monahi, nici de lucrarea lor ce fel este, nici de mulţimea nevoinţei lor, nu îţi fă griji pentru nici un lucru de acest fel. leşit-ai din lume în chip tainic, socotitu-te-ai mort pentru Hristos; de acum nu mai via pentru lume, nici pentru ceea ce este al lumii, ca să te întâmpine odihna şi să fii viu în Hristos. Fii gata să porţi toată ocara, toată dosădirea si defăimarea şi dojana din partea tuturor.. Primeşte toate acestea cu bucu-
rie, ca unul ce este cu adevărat vrednic de ele. Suferă, mulţumind lui
Sfântul Ignatie Briancianinov
Dumnezeu, toată durerea, tot necazul şi nevoia venite de la demoni, a căror voie ai împlinit-o. Cu bărbăţie rabdă toată strâmtorarea şi amărăciunea pricinuite de fire. Cu nădejde în Dumnezeu poartă lipsa celor trebuincioase trupului, care se vor preface în gunoi curând. Toate acestea primeste-le cu bună voie, nădăjduind în Dumnezeu, fără a aştepta izbăvire, nici mângâiere, de la altcineva. Aruncă spre Domnul grija ta (Ps. LIV, 25) şi în toate ispitirile tale osândeşte-te pe tine însuţi ca fiind pricina lor. De nimic să nu te sminteşti şi nu mustra pe nimeni din cei care te necăjesc, că ai gustat din pomul cel oprit si ai dobândit feluri de patimi. Cu bucurie primeşte amărăciunile acestea; fie ca ele să să te scuture puţin, ca să te bucuri mai pe urmă. Vai ţie si slavei tale puturoase! Sufletul tău cel plin de tot păcatul 1-ai lăsat fără îngrijire, neosândit, iar pe alţii i-ai osândit cu cuvântul şi cu gândul. Lasă această hrană porcească, din care te-ai înfruptat până azi. Ce ai tu cu oamenii, necuratule! Cum nu te ruşinezi că trăieşti cu dânşii împreună, având viaţă dobitocească ! Dacă vei lua aminte la toate acestea şi le vei păzi, poate că te vei mântui, cu ajutorul lui Dumnezeu; iar dacă nu, te vei duce în latura cea întunecoasă, în locaşurile dracilor, a căror voie ai plinit-o cu toată neruşinarea. Iată, ţi-am dat mărturie despre toate acestea. Dacă Dumnezeu, după dreptate, i-ar porni împotriva ta pe oameni ca să îţi răsplătească pentru toate ocările si defăimarea pe care le-ai gândit şi le-ai rostit împotriva lor, întreaga omenire ar trebui să se scoale împotriva ta. Deci, încetează de acum (să faci ceea ce făceai înainte) şi rabdă răsplătirile îngăduite să vină asupra ta. Toate acestea şi le amintea fratele în fiecare zi ca să fie în stare a răbda, mulţumind lui Dumnezeu şi folosindu-se sufleteşte, ispitirile şi necazurile, atunci când veneau asupra lui. Să răbdăm şi noi cu recunoştinţă ceea ce Dumnezeu îngăduie să vină peste noi, şi să primim folos prin harul Iu- bitorului de oameni Dumnezeu". Defăimarea de sine
are acea însuşire aparte, prea folositoare şi tainică de a «duce în amintire şi păcatele pe care le uitasem cu desăvârşire sau pe care nu le luasem deloc în seamă.
îndeletnicirea cu defăimarea de sine face ca aceasta r-a devină un obicei. Atunci când pe cel ce a dobândit acest obicei îl loveşte vreun necaz oarecare, îndată prinde a lucra în el obiceiul, şi necazul este primit ca un lucru meritat. „Ce mai mare pricină a oricărei tulburări", spune Preacuviosul Avvă Dorotei, „dacă cercetăm cu deadinsul, este faptul că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu ne aflăm niciodată odihna, din aceasta ni se pricinuieşte toată tulburarea şi scârba. Aşadar, nu este de mirare că auzim de la toţi sfinţii: nu este alt drum decât acesta. Nu vedem ca vreunul dintre sfinţi să fi aflat odihnă mergând pe altă cale! Iar noi vrem să avem odihnă si să ţinem calea cea dreaptă fără a voi vreodată să ne defăimăm pe noi înşine. Adevărat zic, că de ar face cineva mii de bunătăţi, dar nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, prăpădind prin aceasta toate ostenelile sale. Dimpotrivă, cel ce se defăima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit. Cel ce se defăima pe sine, precum a zis şi Avva Pimen, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau necinstire, sau oarecare scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, nicicând nu se tulbură. Oare este ceva mai lipsit de grijă decât această stare ? Dar poate va să zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi când mă mâhneşte vreun frate, dacă cercetându-mă aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta ?" Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de- amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, va afla că în tot chipul i-a dat pricină
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
cu lucrul sau cu cuvântul sau într-un alt chip oarecare. Iar dacă i se va părea, cum spune, că în vremea de faţă cu nimic nu 1-a mâhnit, atunci altă dată 1-a scârbit pe acesta sau pe alt frate în aceeaşi privinţă sau într- alta, si trebuie să pătimească pentru aceasta, ori pentru vreun alt păcat, precum adeseori se întâmplă. Aşa este ! De se va
cerceta cineva cu frică de Dumnezeu, precum am zis, si va ispiti conştiinţa sa, se va afla vinovat în tot chipul".44 Minunat lucru ! începând să ne defăimăm pe noi înşine în chip mecanic, silit, sfârşim prin a ajunge la o defăimare de sine atât de convingătoare si care lucrează asupra noastră într-un chip atât de puternic, încât cu ajutorul ei răbdăm nu doar necazurile obişnuite, ci si nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeaşi putere asupra celui care sporeşte, ci, după măsura sporirii, se fac mai uşoare, chiar de ar fi mai grele în sine. După măsura sporirii, sufletul se întăreşte şi primeşte puterea de a suferi cu răbdare ceea ce i se întâmplă45. Puterea aceasta o dă, ca o mâncare deosebit de hrănitoare, smerenia adâncită în suflet, şi ea este tocmai răbdarea.
Credinţa neîndoită în Pronia lui Dumnezeu întăreşte pe om întru răbdare şi ajută defăimării de sine. Au doară nu se vând două păsări pentru un ban ? - a grăit Domnul către ucenicii Săi - si nici una dintr-însele nu cade pe pământ fără de Tatăl vostru. Iar vouă şi perii capului vă sunt număraţi. Pentru aceea, nu vă temeţi (Mt. X, 29-31). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul lumii a zugrăvit neadormita grijă pe care o poartă Dumnezeu, şi pe care poate să o poarte numai Atotputernicul şi Pretutindenea-Fiito-rul Dumnezeu, robilor şi slujitorilor Săi. Prin această purtare de grijă a lui Dumnezeu suntem izbăviţi de toată grija şi frica lasă pentru noi înşine pe care ni le insuflă necredinţa. Să ne smerim, dar, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să ne înalţe pe noi la timpul cuvenit, toată grija noastră aruncând spre Dânsul, că Acela se grijeste pentru noi (l Pt. V, 6-7). Când ne lovesc necazuri, Dumnezeu vede asta. Acest lucru se săvârşeşte nu numai cu îngăduinţa Lui, ci şi prin atotsfânta Lui purtare de grijă pentru noi. El îngăduie să fim chinuiţi o vreme pentru păcatele noastre ca să ne izbăvească de chinurile veşnice. Adeseori se întâmplă ca un păcat tainic şi greu pe care 1-am făcut să rămână necunoscut oamenilor, nepedepsit, acoperit de milostivirea lui Dumnezeu; în acelaşi timp sau după ce se scurge câtva timp, suntem
siliţi să pătimim întrucâtva, ca urmare a clevetirilor sau -icanelor, fiind pasămite nevinovaţi. Conştiinţa ne spune că pătimim pentru păcatul nostru cel tăinuit! Milostivirea lui Dumnezeu, ce a acoperit acest păcat, ne dă mijlocul de a ne încununa cu cununa pătimitorilor nevinovaţi pentru răbdarea clevetirilor, si totodată de a ne curăţa de pedeapsa pentru păcatul cel tăinuit. Desluşind acest fapt, să proslăvim preasfânta Pronie a lui Dumnezeu si să ne smerim înaintea ei.
O pildă grăitoare de osândire si defăimare de sine unite cu slavoslovirea dreptelor si multmilostivelor judecăţi ale lui Dumnezeu, au dat Sfinţii Trei Tineri iudei ce se aflau în robia şi în cuptorul babilonienilor. Binecu-rântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, grăiau ei, ;i lăudat si proslăvit este numele Tău în veci: că Drept eşti intru toate câte ai făcut nouă, si toate lucrurile Tale sunt adevărate, si drepte căile Tale, si toate judecăţile Tale adevărate; ~i judecăţi adevărate ai făcut după toate cele ce ai adus
.'isupra noastră si asupra cetăţii cele sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul: că întru adevăr si judecată ai adus acestea'toate isupra noastră pentru păcatele noastre; că am păcătuit si am ticut fărădelege, depărtându-ne de la tine, si am greşit întru toate (Cântarea celor trei tineri, 2-6). Sfinţii Tineri, care
Sfântul Ignatie Briancianinov
pentru credinţa lor cea adevărată faţă de Dumnezeu au fost aruncaţi în cuptorul încins, nearzând, ci petrecând in el ca într-o cămară de răcoare, recunoşteau si mărturiseau că păcătuiseră împreună cu cei de un neam cu slavoslovii si acestei mărturisiri să rugăm pe Dumnezeu ca să ne miluiască. Sfânta Scriptură dă mărturie că robilor lui Dumnezeu, care umblă în calea poruncilor Dumnezeieşti, li se trimit necazuri deosebite în ajutorul lucrării lor, precum a spus si Mântuitorul lumii, că Tatăl Ceresc toată viţa care aduce roadă o curăţeste ca mai multă roadă să aducă (In. XV, 2). Aceste necazuri curăţi-toare se numesc îngăduinţe sau judecăţi ale lui Dumnezeu; despre ele cânta sfântul David: Judecăţile Domnului adevărate, îndreptate dimpreună (Ps. XVIII, 10). Judecăţile Tale mă învaţă! Să recunosc si să mă încredinţez că tot ce se întâmplă cu mine se întâmplă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, din voia Dumnezeului meu! Atunci voi cunoaşte şi că judecăţile Tale vor ajuta mie în neputincioasa şi neîndestulătoarea mea încercare de a plăcea lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 108,175).
Ca pildă a felului în care judecăţile Dumnezeieşti ajută robilor lui Dumnezeu care doresc a bineplăcea Lui, a felului în care acestea îi înalţă la acea sfântă lucrare pe care nicicum n-ar fi atins-o fără ajutorul judecăţilor dumnezeieşti, vom înfăţişa cele întâmplate cu dregătorul constantinopolitan Xenofont, cu soţia lui si cu cei doi fii ai lor. Bogatul şi vestitul Xenofont ducea viaţa cea mai evlavioasă cu putinţă, pe care blagocestia cea de obşte a creştinilor acelei vremi o făcea în mijlocul lumii şi care acum nu poate fi trăită decât în îndepărtare de lume. El dorea ca cei doi fii ai săi să fie moştenitori si ai averii, şi ai rangului său de la curtea împărătească, şi ai evlaviei sale. Pe atunci se bucura de mare faimă şcoala din Viritul Siriei (Beirutul de astăzi). Xenofont i-a trimis acolo pe fiii săi ca să înveţe înţelepciunea veacului acestuia. De la Constantinopol la Virit se ajunge pe mare. Odată, băieţii se întorceau la scoală după ce îl cercetaseră pe tatăl lor, ce fusese lovit de o boală primejdioasă. Fără de veste s-a stârnit o furtună foarte puternică pe Marea Mediterană, corabia s-a sfărâmat şi tinerii au fost aruncaţi de valuri fiecare în alt loc al ţărmului Palestinei, în această nevoie aflându-se,
fiii lui Xenofont, fiind hrăniţi din pruncie cu gânduri si năzuinţe evlavioase, au recunoscut în necazul ce îi lovise chemarea lui Dumnezeu la viaţa monahală si, parcă s-ar fi înţeles între ei, au intrat în câte o mănăstire palestiniană. După scurgerea unui răstimp însemnat, Xenofont a aflat că acea corabie cu care călătoreau fiii săi a fost sfărâmată de furtună si că toţi câţi se aflau pe corabie pieriseră fără veste. Adânc îndurerat, tatăl s-a pus pe rugăciune; după o priveghere de toată noaptea in cămara sa, a primit dumnezeiască descoperire că pe fiii lui îi adumbreşte deosebită milă si har de la Dumnezeu, înţelegând din asta că ei primiseră monahismul şi ştiind că în Palestina, de ale cărei ţărmuri se sfărâmase corabia, se afla mulţime multă de mănăstiri, Xenofont a plecat cu soţia sa la Ierusalim; acolo a văzut pe fiii săi si nu s-a mai întors în Constantinopol. Din Ierusalim a trimis porunci cu privire la averea sa, care a fost vândută: banii dobândiţi au fost împărţiţi mănăstirilor, bisericilor şi săracilor. Xenofont şi Măria (aşa se numea soaţa lui) au urmat pildei fiilor, loan şi Arcadie, şi au intrat în monahism, în care au atins cu toţii, părinţi şi copii, mare sporire duhovnicească46. Nicicum nu s-ar fi învrednicit de acest lucru dacă ar fi rămas în viaţa mire-nească, oricât de evlavioasă ar fi fost ea. Dumnezeu, prevăzând sporirea lor, i-a adus la ea prin negrăitele Sale judecăţi. Calea judecăţilor dumnezeieşti este amară, precum dă mărturie sfântul Apostol: Pe cine iubeşte Domnul ceartă, şi bate pe tot fiul pe care îl primeşte (Evr.
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
XII, 6). Urmările judecăţilor lui Dumnezeu sunt dorite, nepreţuite. Din vieţile multor aleşi ai lui Dumnezeu ne încredinţăm că Dumnezeu trimite în ajutorul bunei lucrări a robilor Săi necazuri, îi curăţeşte prin ele şi de- săvârşeşte lucrarea lor. Singură lucrarea proprie a omului este neîndestulătoare, precum bagă de seamă Sfântul Simeon Noul Teolog.
„Aurul", spune el, „acoperit de cocleală nu poate să se cureţe şi să-şi recapete strălucirea lui cea firească altminteri, decât fiind băgat în foc si bătut bine cu ciocanele. La fel se întâmplă şi cu sufle-
tul: dacă s-a pângărit cu cocleala păcatului si s-a netreb-nicit cu totul, nu poate să se cureţe si să-si recapete frumuseţea dintâi dacă nu va trece prin multe ispite si nu va intra în cuptorul necazurilor. Acest lucru este arătat si prin spusele Domnului nostru: Vinde-ţi averile tale, si ia crucea ta, şi urmează Mie (Mt. XIX, 21; Mc. X, 21). Prin cruce se înţeleg aici ispitele si necazurile. A împărţi toată averea ta fără a te nevoi bărbăteste, totodată, împotriva ispitelor si necazurilor care ţi se întâmplă, este, după părerea mea, semnul unui suflet nepăsător, care nu ştie folosul său: fiindcă numai din lepădarea averilor si lucrurilor nimic nu dobândesc cei ce le leapădă, dacă nu vor răbda până la sfârşit în ispite si necazuri, pentru Dumnezeu. Hristos n-a zis: întru lepădarea lucrurilor voastre, ci: întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. Este învederat că împărţirea averilor si fuga de lume este un lucru vrednic de laudă si folositor; însă el singur, în sine, fără răbdarea ispitelor, nu poate să îl facă pe om desăvârşit după Dumnezeu... Cel ce şi-a împărţit averea nevoiaşilor şi s-a îndepărtat de lume şi de cele materialnice se trufeste cu mare desfătare în conştiinţa sa pentru nădejdea răsplătirii, şi uneori răsplata este furată de slava deşartă. Iar cel care, după ce şi-a împărţit avutul la săraci, rabdă întristările cu recunoştinţă în suflet şi vieţuieşte în mijlocul necazurilor, acela gustă toată amărăciunea şi osteneala dureroasă, şi plata lui rămâne nefurată; îl aşteaptă mare răsplătire pentru aceasta si în veacul de acum, şi în cel care va să vie, ca pe un următor al pătimirilor lui Hristos, ca pe unul care a pătimit dimpreună cu Dânsul în zilele ispitelor şi necazurilor. Drept aceea, rogu-vă, fraţilor în Hristos, să pătimim după cuvântul Domnului Dum- nezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos; precum ne-am lepădat de lume şi de iot ce este al lumii, aşa să şi trecem prin poarta cea strâmtă (Le. XIII, 24), ce se cuprinde în tăierea cugetării şi voii noastre trupeşti, în fuga de ele; că fără a muri trupului, poftelor şi voii lui, nu este cu putinţă a primi mângâiere, izbăvire de pa-
timi si slobozenia ce se arată în noi din mângâierea pricinuită de Sfântul Duh"47. Pentru ce nu voim să ne supunem necazurilor pe care Dumnezeiasca Pronie le îngăduie să vină asupra noastră spre mântuirea sufletelor noastre ? Pentru că asupra noastră domnesc iubirea de desfătări şi slava deşartă: din insuflarea celei dintâi nu vrem să ne strâmtorăm trupul; din insuflarea celei de-a doua preţuim părerea omenească. Amândouă aceste patimi sunt călcate prin credinţa vie, întrucât lucrează în virtutea necredinţei. La întrebarea Preacu-viosului Avvă Dorotei: „Ce să fac ? Mă tem de ruşinea necinstirilor", Sfântul loan Proorocul a răspuns: „A nu răbda necinstirile este un lucru care ţine de necredinţă. Frate! lisus S-a făcut om si a răbdat necinstiri; oare tu eşti mai mare decât lisus ? Aceasta este necredinţă si înşelare drăcească. Cine spune că pofteşte smerenie, dar necinstirile nu le rabdă, acela nu poate dobândi smerenie. Iată, ai auzit învăţătura cea adevărată; nu o trece cu vederea - altminteri te va trece si pe tine cu vederea lucrul. Cu privire la ruşine: aducându-ţi aminte de rusinarea înaintea întregii lumi pe care o vor suferi păcătoşii la judeţul
Sfântul Ignatie Briancianinov
Domnului, întru nimic vei socoti ruşinea cea vremelnică"48, îndeobşte, pomenirea faptului că Dumnezeu este Pretutindenea-Fiitor şi Atotputernic opreşte inima de la această clătinare în care se străduiesc s-o aducă gândurile necredinţei, spri-iinindu-se pe slava deşartă si pe nepotrivita dragoste faţă de trup. Grăit-a Sfântul Prooroc David: Mai nainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima mea si s-a bucurat limba mea; si încă si trupul meu se va sălăşlui spre nădejde (Ps. XV, 8-9). S-a veselit inima mea de lucrarea credinţei şi smereniei! Cuvintele slavoslovirii Iui Dumnezeu si defăimării de sine aduc bucurie gurii si limbii mele ! însuşi trupul meu simte puterea nestri-căciunii, care intră şi se revarsă în el din simţirile inimii înfrânte şi smerite, care a fost şi este mângâiată de Dumnezeu!
Dacă nici o ispită nu poate să se atingă de om fără voia lui Dumnezeu, înseamnă că plângerile, cârtirea, amărăciunea, îndreptăţirea de sine, învinuirea aproapelui şi a împrejurărilor sunt mişcări ale sufletului îm- potriva voii lui Dumnezeu, sunt încercări de împotrivire faţă de Dumnezeu49. Să ne înfricoşăm de această nenorocire ! Cugetând la orice necaz al nostru, să nu întârziem mult în această cugetare, ca nu cumva să ne abată pe nebăgate de seamă de la smerita cugetare în îndreptăţirea de sine pe faţă sau într-ascuns, într-o stare potrivnică purtării de grijă pentru noi a lui Dumnezeu. Fără a ne încrede neputinţei noastre, să ne luăm într- ajutor arma sigură a defăimării de sine! Pe două cruci, lângă^Mântuitorul, au fost răstigniţi doi tâlhari. Unul din ei îl vorbea de rău şi îl hulea pe Domnul; celălalt s-a recunoscut pe sine vrednic de munci pentru fărădelegile sale, iar pe Domnul - pătimitor nevinovat. Fără de veste, osândirea de sine i-a deschis ochii sufletului şi a văzut în pătimitorul nevinovat pe Dumnezeu Cel Atotsfânt pătimind pentru omenire. Acest lucru nu îl văzuseră nici cărturarii, nici preoţii, nici arhiereii iudeilor, în ciuda faptului că stăteau culcaţi pe Legea lui Dumnezeu50 şi cu osârdie o învăţau după literă. Tâlharul se face cuvântător de Dumnezeu, şi înaintea feţei tuturor celor care se socoteau înţelepţi şi puternici şi îl batjocoreau pe Domnul, îl mărturiseşte, călcând prin sfânta sa părere părerea cea greşită a celor înţelepţi în ochii lor şi puternici în gândurile lor. Pe tâlharul-huli-tor, păcatul hulirii lui Dumnezeu, mai greu decât toate celelalte păcate, 1-a aruncat în iad, îndoite munci veşnice aducându-i. Pe tâlharul care prin mijlocirea nefăţarnicei defăimări de sine a ajuns la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, mărturisirea Răscumpărătorului, proprie şi cu putinţă numai celor smeriţi, 1-a băgat în rai. Aceeaşi cruce la amândoi tâlharii! Gândurile, simţămintele, cuvintele lor opuse le-au atras sorţi opuse. Cu bun temei pot sluji acest doi tâlhari drept chip al întregii omeniri51: fiecare om ce şi-a pierdut viaţa cum
nu trebuie, în chip potrivnic faţă de menirea dată lui de către Dumnezeu, spre paguba mântuirii sale si a fericirii sale în veşnicie, este faţă de sine şi hoţ, şi tâlhar, şi ucigaş. Acestui răufăcător i se trimite o cruce, ca ultim mijloc de mântuire, pentru ca răufăcătorul, mărturisind fărădelegile sale şi recunoscându-se vrednic de munci, să apuce mântuirea dăruită lui de către Dumnezeu. Spre a-i uşura pătimirile şi a-i aduce mângâieri duhovniceşti, în timp ce este răstignit şi petrece pe cruce, în apropierea omului răstignit e răstignit si spânzurat pe lemn Dumnezeu întrupat. Cel ce cârteşte se plânge, este nemulţumit de necazurile sale, leapădă de tot mântuirea sa, nerecunoscându-L şi nemărturisindu-L pe Mântuitorul, e aruncat în iad, în muncile cele veşnice si lipsite de roadă, ca unul ce s-a înstrăinat, s-a lepădat cu desăvârşire de Dumnezeu. Dimpotrivă, cel ce
Cuvinte ctre cei ce vor s se mântuiasc
descoperă prin mijlocirea defăimării de sine păcătoşenia sa, care se recunoaşte vrednic de muncile cele vremelnice şi veşnice, intră puţin câte puţin, prin defăimarea de sine, în cunoaşterea lucrătoare şi vie a Răs- cumpărătorului, care e viaţa veşnică (In. XVII, 3). Celui răstignit pe cruce din voia lui Dumnezeu, care slavoslo-veşte pe Dumnezeu de pe crucea sa, i se deschide taina crucii si, o dată cu această taină, taina răscumpărării omului de către Dumnezeul-Om. Acesta este rodul defăimării de sine. Faţă de atotputernica şi atotsfânta voie a lui Dumnezeu nu pot fi în om alte simţăminte potrivite afară de o nemărginită evlavie şi o tot atât de ne- mărginită supunere. Din aceste simţăminte, atunci când ele se fac moştenire a omului, se alcătuieşte răbdarea.
Domnul nostru lisus Hristos, împăratul cerului şi al pământului, venind pentru mântuirea neamului omenesc cu dovezi de netăgăduit ale Dumnezeirii Sale, cu stăpânire fără margini asupra întregii făpturi văzute si nevăzute, nu doar că nu a fost primit de oameni cu slava şi cinstea ce I se cuveneau, ci a fost întâmpinat de ură, de bănuială, de uneltiri ucigaşe; în toată vremea pribegiei sale pământeşti a fost urmărit de clevetire, defăimare, de vicle'nie; în cele din urmă, a fost prins ca un făcător de rele în vremea rugăciunii Sale de noapte, a fost legat, târât cu sila, a fost dus înaintea unor judecători care dinainte de judecată se hotărâseră pentru ucidere, a fost supus batjocurii, loviturilor, scuipărilor, feluritelor chinuri, morţii pe cruce - moartea de ocară a celor nelegiuiţi. Tăcut si nemişcat stă blândul miel înaintea celor ce îl tund; aşa stătea si Domnul înaintea judecătorilor Lui fără de Dumnezeu şi ucigaşilor lipsiţi de omenie, printr-o dumnezeiască tăcere răspunzând obraznicelor întrebări, clevetiri si batjocuri. Osândirea de sine şi prihănirea de sine nu-i erau proprii Lui, Care nu avea nici o părtăşie cu păcatul; prin tăcere şi-a ascuns dreptatea Sa cea Dumnezeiască, pentru ca noi, lepădându-ne prin osândire de sine şi defăimare de sine de măsluita şi păruta noastră dreptate, să ne putem face părtaşi ai dreptăţii Lui atotsfinte si atotdesă-vârşite. Nici dreptatea firii căzute, nici dreptatea Legii lui Moisi nu au putut să ne ducă la veşnica fericire pierdută; ne duc în ea dreptatea Evangheliei şi crucea. Nu este nimeni desăvârşit printre oameni în privinţa virtuţilor omeneşti; la desăvârşirea creştină duce crucea lui Hristos si pecetluieşte această desăvârşire dăruită de Duhul Sfânt. Smerenia L-a înălţat pe Domnul pe cruce, şi pe ucenicii lui Hristos smerenia îi înalţă pe cruce, care este sfânta răbdare, care e nepătrunsă pentru minţile trupeşti, aşa cum nepătrunsă a fost tăcerea lui lisus pentru Irod, pentru Pilat din Pont si pentru arhiereii iudei. Să II rugăm pe Domnul ca să ne descopere taina şi să ne dăruiască dragostea crucii Sale, ca să ne învrednicească să răbdăm în chipul cuvenit toate necazurile pe care atotbuna Pronie a lui Dumnezeu le îngăduie să vină asupra noastră în vremelnicie spre mântuirea noastră şi fericirea în veşnicie. Domnul ne-a făgăduit: Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt. XXIV, 13). Amin.