marți, 14 mai 2013

-Scrisoare de la umbra mea-


Nu mai fugi. Cât crezi că poţi fugi de ce e în tine?
Dai vina pe Internet. Dar tu decizi când dai click şi pe ce, cât stai şi cum laşi asta să te afecteze.
Poţi inchide Internetul o zi, o săptămână, o lună. Dar de tine însăţi tot nu scapi . Dai vina pe job. Pe oraş. Pe casă. Pe aer. Că-i poluat. În orice alt job, în orice alt oraş, în orice altă casă şi la urma urmei şi în cel mai curat aer de munte, după ceasurile sau zilele sau lunile de început, purtând cu ele magia schimbării, în cele din urmă, vei fi aceeaşi.
Dai vina pe oamenii de lângă tine. Dar tu decizi dacă ceri sau dacă oferi, dacă ierţi şi uiţi sau dacă rumegi la nesfârşit aceleaşi răni, dacă iubeşti fără aşteptări sau dacă judeci la nesfârşit, ca o maşinărie stricată ce nu face altceva decât să pună ştampile pe tot ce-i în jur. Ştampila, verdict, diagnostic, sentinţe. Chestii de-astea, de autoritate în domeniu. În zadar dai vina pe oameni.
La urma urmei, cu orice om ai fi, după ce măştile politeţii, ale necunoscutului, ale seducţiei, ale începuturilor, etc vor cădea, vei fi aceeaşi. După ce se duc fiorii, rămâne firea. După ce se termină muzica, rămâne tot zgomotul minţii şi inimii tale.
După ce te vizitează îngerii, rămâi tot cu demonii tăi. După ce plouă cu minuni, cu aur, cu tămâie, sub covor gunoiul ascuns rămâne. Mai mult decât atât, se adună.
Dai vina pe perioadă. Dacă însă azi nu eşti cine ai vrea, mâine va fi şi mai greu. Probabil vei mai fi acumulat vreun obicei prost în plus.
Fugi mereu. Sau dacă rămâi tânjeşti încontinuu după fugă, ca o floare ce se ofileşte fără schimbarea dinafară. Fără să realizezi că nu poţi fugi la nesfârşit de tine însăţi….
E adevărat, pare că uneori doare mai mult să rămâi. Să stai când ai mai multă nevoie să pleci. Să dai când ai mai multă nevoie decât oricand să primeşti. Însă doar ţi se pare că doare. De fapt nu faci decât să conştientizezi bagajul de durere pe care îl cărai în spate de atâta vreme, fără să ştii ce te apasă.
Te durea şi inainte, dar nu ştiai ce. Credeau că e doar o dorinţă acută de a fugi, de a schimba ceva în decorul de-afară. Credeai că fugind vei scăpa de durerea fără nume. Ca un om fugind de propria sa umbră. Vrei să nu o mai vezi? Stai pe loc şi întoarce-ti faţa spre soare.
Aminteşte-ţi că nu locul sfinţeşte omul. Că oamenii din jur te pot ajuta într-o mai mică sau mai mare măsură să fii un om mai bun, dar nu pot face asta fără tine. Iubirea te poate face un om mai bun însă nu vei ramane aşa dacă nu trăieşte adânc în tine.
Chiar vrei să fugi? Fugi în altă direcţie! Uneori tot ce trebuia să faci mai bun pentru tine este să uiţi de tine şi să te gandesti pentru prima oară la altcineva. În loc să te intrebi ce ai mai putea primi să te întrebi ce ai putea oferi. În loc să judeci să te judeci. În loc să aştepţi, să ieşi în întâmpinare.
 Vrei să rămâi? Pleacă. Vrei să pleci? Mai stai puţin- chiar dacă te doare de mori. Vrei să vorbeşti? Taci! Vrei să te ascunzi? Îmbracă-te frumos şi ieşi afaraă la oameni. Vrei să te imbraci frumos şi să ieşi -din nou- afară la oameni? Stai acasă, citeşte o carte şi lasă-i să iţi ducă puţin dorul. Vrei să te plimbi? Stai în casă. Vrei să stai şi azi în casă? Ieşi afară. Vrei să fii ajutat? Ajută tu primul. Vrei să fii iubit? Iubeşte! Vrei să plangi? Râzi! Vrei să râzi, din nou? Plângi! Ţi-e lene, iar? Trage de tine. Munceşti prea mult? Ia-ţi concediu şi ieşi afară să miroşi florile. Ţi-ai cumpărat prea multe haine? Dăruieşte.
Nu ţi-ai mai luat nimic de un milion de ani? Ieşi şi răsfaţă-te. (Nu ai bani? Împrumută-te şi fă-ţi un capriciu. Pentru prima oară după nu ştiu cât timp) Fii altfel decât ai fost în ultimii ani. Ieşi din limitele pe care ţi le-ai conturat singur. Din tiparele în care te-au băgat alţii. Din automatisme, din defecte, din obiceiuri, din trăsături pe care ţi le-ai însuşit şi ţi s-au adâncit furându-ţi din lumină.
 Fugi din tine-le cu care te-ai obişnuit. Fugi din vechiul tău eu şi vezi dacă era cu adevărat cine eşti. Dacă erai tu, te va aştepta cuminte, plângând de dorul tău. Dar s-ar putea să ai surprize…
Fugi din tine şi caută-i pe alţii. Măcar o dată, pune-l pe celălalt pe primul loc. Cei mai frumoşi şi cei mai fericiţi oameni pe care i-am cunoscut fugiseră de ei. Pentru a-l întâlni pe celălalt. Îşi făcuseră inima pat pentru a-l odihni pe cel de lângă ei. Cei mai minunaţi oameni pe care i -am întâlnit nu se luau prea tare în serios, în timp ce toţi cei din jur alergau din oglindă în oglindă să se vadă, de la microfon la microfon, să se audă, de pe o scenă pe altă scenă, să-şi joace la nesfârşit acelaşi rol obositor.
În timp ce cei mai nefericiţi oameni pe care i-am întâlnit fugeau în mod constant, către ei înşişi.
Neajungând însă nici la ei, nici la ceilalţi. Pentru că poate pentru a ajunge la noi, nu trebuie decât să ne uitam cu adevărat. Poate că uneori cea mai scurtă cale de a ajunge la noi, cei adevăraţi este prin alţii, după ce am uitat de noi.
Şi poate că numai după ce i-am pus pe ei pe primul loc, ne întâlnim, suprinşi. Şi ne găsim mai buni, mai frumoşi, mai plini şi mai profunzi decât ne-am fi imaginat. Şi-apoi fugim din nou, repede, din noi. Stiind că data viitoare când ne vom întâlni vom fi şi mai frumoşi. Mai frumoşi cu încă o faptă bună, cu încă o jertfă, cu încî o uitare de sine, cu încă o fugă. De sine. Către alţii. Cu încă o moarte. Întru înviere.
Dacă chiar vrei să fugi, fugi din tine şi lasă loc Celuilalt în inima ta. Dacă chiar vrei să pleci, pleacă puţin din tine. Poate că atunci Domnul, obosit, îşi va odihni o clipă paşii în inima ta. Acum are loc?

miercuri, 3 aprilie 2013

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora. Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi…nepăsători, total indiferenţi. În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”, “Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.” În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele, pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar încă era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric. “Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această dată vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei, începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală. “Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.” Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie…să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată. ”Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.
Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta".
"Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd.
Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata".
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care lega cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus:
"Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut!
Iartă-mă, frate!"
Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece într- ale sale.
"Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata".
"Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit."
"OAMENII CONSTRUIESC PREA MULTE ZIDURI SI PREA PUTINE PODURI " (Isaac Newton).
Într-o ţară aflată în război, era un rege care înspăimânta pe prizonierii săi, nu-i omora…

Îi ducea într-o sală în care era un grup de arcaşi de o parte şi o uşă imensă din fier de cealaltă parte, deasupra căreia se vedeau sculptate figuri acoperite de sânge…

În această sală, îi punea să formeze un cerc şi le spunea: puteţi alege între a muri săgetaţi de arcaşii mei sau a trece prin această uşă…

În spatele acestei uşi EU VĂ VOI AŞTEPTA…Toţi alegeau să fie omorâţi de arcaşi…

După terminarea războiului, un soldat care servise în slujba regelui mult timp, se adresă regelui:

- Sire, pot să vă întreb ceva?

- Spune, soldatule.

- Sire, ce se află în spatele uşii?

Regele îi răspunse:

-Mergi şi vezi tu însuţi!!!

Soldatul deschise înspăimântat uşa şi, pe măsură ce o făcea, intrau raze de soare şi lumina invadă sala… Şi, în cele din urmă, surprins, descoperi…că uşa se deschidea în faţa unui drum care conducea spre LIBERTATE !!!

Soldatul, vrăjit, îşi privi regele, care îi spuse:

- Eu le dădeam ocazia să ALEAGĂ dar, din teamă, preferau să moară decât să rişte să deschidă această uşă!!!
Câte uşi nu deschidem de teama de a nu risca?
De câte ori nu ne pierdem libertatea şi murim înlăuntrul nostru, doar pentru că ne este teamă să deschidem uşa visurilor noastre?
Într-una din zile, un negustor de produse lactate primeşte o citaţie pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi invinuit…
Brutarul însă ştia cu ce, şi încă cum!
Acesta din urmă îl bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar când cumpără de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt şi pleca, cântărea imediat marfa în prezenţa unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900g, ba 800g, au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de 1 kg.
În ziua judecăţii, judecatorul îl întreabă pe negustorul de lactate:
- Spune, dumneata ai cântar cu care să cântăreşti untul ce-l dai brutarului?
- Nu, domnule judecător, nu am.
- Păi atunci cum pretinzi că îi cântăreşti untul?
- Păi… să vedeţi… eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează….
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,
faceţi-le şi voi la fel!

Sa nu osandim pe nimeni si, cu atat mai mult, pe preoti.

   Sa nu osandim fratilor, va rog pe voi, nu numai pe preot, ci si pe tot omul, ca sa ne invrednicim iertarii de pacate. Pentru ca tu vezi pe cineva gresind, insa nu-l stii, cu ce fel de fapte isi petrecea el viata. Talharul acela, ce s-a rastignit impreuna cu Hristos, ucigas de oameni a fost, iar Iuda, ucenic al lui Hristos si apostol a fost, din cei mai dintai ucenici, si in scurta vreme, schimbare intru amandoi s-a facut. Talharul in Imparatia lui Dumnezeu a intrat, iar ucenicul in pierzare. Deci, pentru aceea, nu se cade a osandi pe om, macar de ar fi pacatos, ca frate al tau este. De unde stii tu faptele lui cele bune sau rele ? Ca multi, de multe ori, au gresit la aratare, iar, in taina, s-au pocait cu adevarat, iar noi, greselile lor le-am vazut, iar pocainta lor si intoarcerea nu le-am cunoscut. Deci, de catre noi, ca niste pacatosi, sunt osanditi, iar de la Dumnezeu, indreptare au castigat. Drept aceea, va rog pe voi, asupra nici unuia sa nu tinem rautate, nici sa nu judecam pe cineva, pana ce va veni Dreptul Judecator, Care va lumina ascunsurile intunericului si va arata sfaturile inimilor.
    Insa, mai ales, pe preotul lui Dumnezeu, sa nu-l judeci, fie pentru greselile lui cele tainuite, fie pentru cele aratate, cate vei auzi asupra lui, nici sa zici: "Pacatos este si iata-l se apropie de taine si nu va veni darul Sfantului Duh"; nimic din acestea sa nu gandesti. Ca Unul este Judecatorul celor ascunse si Cel ce incearca. Si sa cunosti ca preotul va da socoteala mai mult decat tine, si lasa Dreptului Judecator judecata ... Ca, chiar de a si gresit preotul, fata de poruncile dumnezeiesti a gresit, iar tu nu esti Judecatorul altula; cunoaste-ti dar, a ta masura. Dar vei zice: "Au nu este supus preotul judecatilor si canoanelor bisericesti ?" Asa este. Dar nu sa fie judecat sau cercetat de tine, ci de Dumnezeu si de mai marele arhiereu. De ce judeci pe pastor, oaie fiind tu ? De ce rapesti, ca fariseii, judecata lui Dumnezeu, judecand preoteasca randuiala, atata vreme cat nu-ti este incredintat tie lucrul acesta, nici dat tie de la Dumnezeu ?
    Drept aceea, te rog pe tine, sa nu judeci pe nimeni si, mai ales, nu judeca pe preotul lui Dumnezeu. Ci, cu credinta sa te apropii si cu frica mare, cu pocainta adevarata si cu stiinta curata, de dumnezeiestile Taine si de sfintenie sa te atingi. Ca, chiar si inger al lui Dumnezeu de ar fi cel ce aduce Sfanta Jertfa, cea fara de sange, daca tu te vei impartasi, fiind nevrednic, nicidecum nu te va curati pe tine, nici ingerul, de pacate, precum zice Scriptura, ca Iuda, macar ca de la Hristos Dumnezeu a primit painea, de vreme ce, insa, cu nevrednicie s-a impartasit cu aceasta, indata a intrat intr-insul satana, de care sa ne izbaveasca pe noi Domnul Dumnezeu. Amin.

Cuvant despre o femeie care se ruga sa primeasca incercari de la Dumnezeu.

    Ne-a spus noua un parinte: "Mergand eu, zicea, in Alexandria, am intrat in biserica la rugaciune si am vazut o femeie de Dumnezeu iubitoare, care era in haine smerite si de plangere, si avea cu sine o slujnica. Si se inchina la sfanta icoana a lui Hristos Dumnezeu, zicand: Parasitu-m-ai, Doamne, miluieste-ma, pe mine, Milostive ! Deci, de strigarea si de lacrimile ei cele multe, mi-am lasat rugaciunea mea si priveam la strigarea si la lacrimile ei, de unde am venit si eu intru umilinta si graiam, zicand: Aceasta este o vaduva si n-o ajuta nimeni in vreo nevointa a ei. Apoi, am asteptat pana ce si-a sfarsit rugaciunea si, chemand deosebi pe slujnica ei, i-am zis: Sa spui stapanei tale, ca am sa vorbesc cu dansa ceva. Deci aceea a venit la mine si ne-am dat deoparte si am inceput a o intreba pe ea: De ce, oare, plangi si strigi asa, ca si cand ti-ar face cineva vreo suparare ? Iar ea a strigat, iarasi, cu plangere, zicand: Parinte stii, oare, ce este cu mine ? Petrecand eu in mijlocul oamenilor, iata, nici o incercare nu vine peste mine, apoi tocmai aceasta este pricina plangerii mele, pentru ca vietuiesc cu nebagare de seama fata de Dumnezeu, si Dumnezeul meu m-a parasit, si nu ma mai cerceteaza. Iata, sunt trei ani de cand nu m-am imbolnavit nici eu, nici copiii mei, nici casa mea n-a patimit vreun necaz. Deci, aceasta socotindu-le, vad ca Si-a intors Dumnezeu fata Sa de la mine, pentru pacatele mele. Apoi, pentru aceasta plang, parinte, ca doar m-ar cerceta pe mine Dumnezeu, dupa mila Sa.
    Iar eu m-am minunat mult de sufletul ei cel de Dumnezeu iubitor si, cu tarie rugandu-ma lui Dumnezeu pentru dansa, m-am dus, fiind uimit de dreapta ei socotinta".