A
fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era
să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase,
oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul
era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.
Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin
trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns.
Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar
nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă
apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul
dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o
întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi
răspunsul în expresia acestora. Auzind asta, olarul alergă imediat în
satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de
pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din
întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să
prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui
dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi…nepăsători, total indiferenţi.
În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi
nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală,
să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să
muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”, “Oare câţi
oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni
care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.” În
următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care
le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară.
Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru
a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu
era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe
deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că
porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la
reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu
locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi
puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi
permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi,
lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi
el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea
prieteni şi îşi evita mereu rudele, pentru că îi era frică să nu îi
ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să
vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii
prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi
cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe
alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu
numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o
sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi
să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul
era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de
peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi
mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase
obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar încă era departe de
ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă
ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai
mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce
producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba
înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi
în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment
ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi
murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini
tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi
cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric. “Muncesc de
dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient
pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit
pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului
mut. Privirea din întuneric era de această dată vie, îndârjită. Olarul
putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi
piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o
parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe
de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura
de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era
mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină,
gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi
dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te
bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul
florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp:
plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei, începea
ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă
creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele
mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii.
Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători
veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte,
îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se
vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa
olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală.
“Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să
lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai
mult faţă de cât câştigă un olar de rând.” Olarul nostru nu-şi mai
încăpea în piele de bucurie…să producă pentru feţele regale! Cu banii
câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate
astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis
la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a
fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici
măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe
şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă,
bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de
bucurie ca niciodată. ”Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul
tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult
m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit.
Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.