sâmbătă, 6 septembrie 2014

A iubi inseamna a trai viata celuilalt




Este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil. Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna.
Toate acestea si multe altele apara atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra.
A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.
Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practci ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti. Multi imi spun: "L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii". Dar daca l-ai iubit cu adevarat, de ce suferi ca el nu te-a iubit? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat.
Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa.
Iubirea inseamna daruirre totala, inseamna uitare de sine. Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri,. abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE.
Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire. Este altceva ce seamna cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba din potriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit. N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii.
"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insutui", dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Dumnezeu te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.

Ganduri

  • Despre Ozn-uri



    M-a intrebat cineva,mai demult daca cred ca exista ozn-uri ,daca cred ca exista alte civilizatii,daca fenomenele paranormale de care e plin pamantul sunt reale sau nu...Fireste ca exista...nu toti cei care le-au vazut au mintit..Sunt cat se poate de reale ozn-urile.Dar,ce sunt de fapt ele...si toate celelalte?Vazduhul e plin de duhuri cazute sunt milioane de ingeri cazuti care stau in chip nevazut cautand neincetat sa mai piarda cate un suflet...si cea mai la indemana lor este mintea,creierul...imaginatia(prin imaginatie intra cel rau in mintea omului,si Sfintii Parinti indemnau..fugiti ca de foc de imaginatie,de inchpuiri).Insa cea mai relevanta dovada a prezentei ozn-urilor este relatarea Parintelui Cleopa..,,"Eram într-o noapte la ora unu în bordei. Făcusem Miezonoptica si eram pe la sfârsitul Utreniei, când deodată aud: buf, buf, buf! Se cutremura pământul. Eu am iesit să văd ce se aude, dar când am deschis usa la bordei am văzut afară o lumină mare si în lumină, o masină de alamă cu multe roti. Din ea a coborât un om înalt, cu ochii mari, pe jumătate albi si pe jumătate negri, care numai atât a zis apăsat: "Ce cauti aici?""

    Părintele Cleopa Ilie...Va inchipuiti spaima si frica simtita de parintele in acele momente...Dar a fost de a juns sa cheme pe Maica Domnului si a disparut ca fumul acel ozn...E clar,deci,ce sunt ozn-urile..Acei ingeri cazuti care au puteri foarte mari,au luat chipuri de lumina ,de ingeri,de sfinti,s-au infatisat ca ,,Hristos,,e plin Patericul de relatari despre ispitele la care erau pusi pustnicii indeosebi,pentru a fi pierduti,amagiti..Satana nu stie cum sa mai amageasca omul si creeaza toate aceste fenomene..care sa sminteasca pe om,sa-l captiveze,sa-l absoarba cu totul pe om de la adevarata lui menire,adevaratul scop..MANTUIREA!

  • De ce sa le stim pe toate?



    De ce trebuie sa le aflam pe toate?Avem meteahna aceasta de-a afla,de-a intreba,de-a primi mereu raspunsuri..E bine si nu sa fii curios,sa stii sa afli...Foarte multe din intrebari vin de la ganduri,iar gandurile din subconstient,despre care Parintele Cleopa spunea clar ca este ingerul rau,diavolul care sta in spatele fiecarui om,acel diavol care te impinge la rau,care mereu te indeamna sa intrebi,sa despici firul in patru...care iti aduce roiuri de ganduri nesuferite,rele,obraznice...,,Gandurile sunt niste nesimtite,niste vagaboande fara scrupule,,scria Dan Puric.Lupta cu ele este grea,crunta,te lupti cu ingerul rau care mereu sta langa tine pana in ceasul mortii ca sa iti adune pacate,ca sa iti adune rodul pacatului..moartea,moartea sufleteasca,despartirea vesnica de Dumnezeu. Marii asceti au dus lupte crunte cu gandurile...si nu toti au biruit. Daca urmariti cu atentie in Vechiul Testament...oamenii inca de la inceput au vrut sa afle, sa stie,pacatul stramosesc asa a venit.atunci cand omului i s-a spus clar sa nu manance din pomul CUNOASTERII binelui si al raului .Porunca aceasta,Dumnezeu a dat-o omului inainte de a crea femeia "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
    Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! ,,Si,in intelepciunea Lui,Dumnezeu,privind la om a remarcat..,,nu e bine ca omul sa fie singur,,E ceva sublim in aceasta fraza...Nu odata am afirmat ca iubirea este o eliberare a omului din robia singuratatii...Ca iubirea nu inseamna nicidecum o inlantuire,sa legi pe celalalt cu lanturi de tine,sa-i ingradesti libertatea..Principala calitate a omului cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe om este liberul arbitru.El,omul alege daca sa se mantuiasca sau nu...daca vrea sa mearga pe calea cea stramta sau pe cea larga care duce la pieire,la iad si care este plina cu bune intentii. ,,Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?"
    Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm;
    Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!"
    Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!
    Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul".
    De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.
    Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.,,Facerea (Geneza)cap.2 si 3.De la acea cadere,am ramas cu meteahna de a intreba,de atunci au aparut filozofii ,acei oameni care au inceput sa se creada mai intelepti ca Dumnezeu...Dumnezeu ,de atunci,a inceput sa aiba mult de furca cu oamenii care au inceput sa IL intrebe vrute si nevrute,curiozitatea aceasta care a facut multe victime..Ce s-ar fi intamplat daca omul nu ar fi mancat si nu i s-ar fi deschis ochii cei din afara care i-au aratat ca e gol...si e rusine sa stai gol..Curiozitatea care alunga iubirea,care aduce neincredere,suspiciuni..si alte rele ,fiice ale sarpelui ,ale sireteniei lui...Sa fim nestiutori,intreba cineva...!?Nu...ci sa avem incredere in Dumnezeu, sa nu fim mereu ingrijorati de valurile marii(viata aceasta lumeasca)...Aduceti-va aminte ca Petru a mers pe apa bine mersi pana a inceput sa se teama,sa intrebe,sa se uite in jur...Si...asa a inceput sa se scufunde,asa cum se scufunda oricare dintre noi cand ne uitam in jur la valurile marii,ale vietii acesteia,in loc sa ne uitam doar la Hristos,sa avem mintea numai la Dumnezeu...Asa ....El ne va ajuta,daca credem in El,sa aflam ceea ce crede El ca trebuie sa aflam mai inainte de a intreba noi...Dumnezeu iti arata la timp tot ce ai nevoie sa stii daca esti cuminte(adica cu-minte)adica mintea ghidata,tinuta de Cuvant (Cuvantul lui DUMNEZEU-CUVANTUL).Si fii sigur ca Dumnezeu fiind cu tine ,asa cum se roaga cu tine prin Duhul Sfant prin suspine negraite,tot asa iti va da intrebarile de care ai cu adevarat nevoie...si odata cu intrebarile vei primi imediat si raspunsurile..asa cum odata cu ispita ,Dumnezeu trimite si izbavirea.Totul e sa ai inima curata ca sa-l poti vedea pe Dumnezeu cu acei ochi pe care ii ai inca in tine,ochii OMULUI de dinainte de caderea aceea urata,in care ai vrut sa fii asemeni lui Dumnezeu si sa ai cunoasterea binelui si a raului..Fii cuminte,fratele meu in Hristos,cumintenia e un dar de la Dumnezeu,cerceteaza Scripturile..roaga-te ,fii mereu cu mintea si inima la Dumnezeu si EL va fi bucuros sa-ti arate tainele acestei lumi,ca,doar pentru tine ,OMULE,le-a creat El pe toate,ca sa le stapanesti.Amin.

  • De ce oamenii sunt pretuiti abia dupa moarte?



    Pentru ca dupa moarte nu poate exista decat...viata.Si acea viata nesfarsita...Ma intreba astazi cineva cu tristete vorbind despre un geniu care tocmai a disparut dintre noi...de ce omul este apreciat doar dupa moartea lui fizica,de ce abia dupa ce nu mai e printre noi...ne aducem aminte ce om mare a fost?,,La steaua care-a rasarit e-o cale-atat de lunga...Ca mii de ani i-au trebuit luminii sa ne-ajunga,,.Steaua aceea stralucitoare de pe cer...inainte a fost un pumn de tarana opac,fara stralucire,o planeta rece,neprimitoare...Abia dupa moartea ei stralucirea-i s-a facut vazuta.Asa si sufletele, dupa moarte, dupa ce se elibereaza ca de un vesmant vechi,ponosit de trupul lor care le-a tinut captive ca intr-o temnita rece si intunecoasa..(,,scoate din temnita sufletul meu,ca sa laude numele Tau,,suspina marele David),lumina lor,eliberata de jugul trupesc al acestei lumi trecatoare,vesela ,straluceste, luminand cu lumina geniului lor...N-ati auzit de cel care spunea ca omul traieste cu adevarat dupa moarte?.............................

Pilde, povestioare și alte învățături ziditoare




Pilda Nr. 1:
„Un creştin l-a întrebat pe duhovnicul său: - Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întai, ce este cel mai important ?- O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepti să crească ? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară ele ? - Nu, părinte, trebuie să le ud ...- Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari si frumoase ? - Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni ...- Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele sa crească ? - În nici un caz, părinte, atunci toata munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată. - Acum ai inţeles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în care sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunatatea, cumpătarea, omenia ... Noi, insă, trebuie să avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe. Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădacini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibăreasca în noi, fiindcă, odată intrat, este foarte greu sa-l mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului ? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare a dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică ?! Ei, poti tu să-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grija de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta. Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.” Doamne ajută. "Toate lucrurile ne-au fost încredintțte nouă și noi acestora."

Pilda Nr. 2:
Mărturisirea adevărului ne scapă de primejdii și zidește și pe aproapele. Un mare bărbat creștin ne istorisește că din mica lui copilărie a fost instruit de mama sa: o creștină bună, a mărturisi adevărul. Odată, când se făcuse mai mărișor, văzând că mulți creștini aleargă cu dragoste pe la locurile Sfinte, a rugat pe mama lui să-i dea voie să se ducă și el acolo. "Mama mea" - povestește el, nu mă lăsa, dar văzând că nu mă poate îndupleca a rămâne, a luat dintr-o ladă din casa 80 de monede de aur și mi-a zis: "Dragul mamei copilaș, tu știi bine că au mai rămas de la tatăl tău acesti 80 de galbeni. Dar pentru că mai ai un frate, numai jumatate din această sumă este partea ta de avere. "M-a pus de i-am făgăduit înaintea SF. Icoane a MÂNTUITORULUI IISUS HRISTOS ȘI A MAICII DOMNULUI când mi i-a dat, că niciodată cât voi trăi să nu mințesc. După aceea m-a sărutat și mi-a zis: "Pleacă, fiul meu, sănătos. Te încredintez DUMNEZEULUI NOSTRU cel SLĂVIT în SFÂNTA TREIME: TATĂL, FIUL ȘI SFÂNTUL DUH ȘI RUGĂCIUNILOR MAICII DOMNULUI. Se poate întâmpla să nu ne mai vedem în lumea această până în ziua judecății, la a doua venire, când UNIVERSUL JUDECĂTOR, VA JUDECA VIII ȘI MORȚII. Mergi înainte cu ajutorul lui DUMNEZEU". Am pornit la drum cu bine și am ajuns aproape de hotarele țării; aici caravana noastră a fost întâmpinată de 6 bandiți călare. Aceia începură îndata a ne dezbrăca de tot ce aveam asupra noastră. Unul din bandiți s-a năpustit asupra mea și m-a întrebat: Tu, băiete, ce ai asupra ta? - patruzeci monede de aur, i-am răspuns eu, care sunt cusute în tivul cămășii mele. Banditul se strâmbă la mine crezând că-l iau în râs. Tot așa m-au întrebat și ceilalți bandiți cărora le-am dat același răspuns. Pe când bandiții își împărțeau prada, m-a chemat șeful lor sus pe o movilă unde ședeau. Ajungând în mijlocul lor m-a întrebat: Dar tu, copile, ce ai asupra-ți? Am mărturisit adevărul mai înainte la câțiva tovarăși de ai dvs, că am 40 de monede de aur, cusute la tivul cămășii mele, i-am răspuns eu. Șeful bandei a poruncit îndată să-mi descoase tivul cămășii, unde au găsit, după cum mărturisisem eu, cele 40 de monede de aur. Cum - îmi zise uimit șeful bandiților - cum te-ai hotărât să mărturisești atât de ușor adevărul că ai acești bani, când ei erau așa de bine păstrați? Nu vreau să amăgesc pe mama, i-am răspuns eu, căreia, i-am făgăduit înaintea DOMNULUI că nu voi minți niciodată-n viața mea. Tu, micuțule băiețaș, tocmai tu ai atâta bărbăție, atâta curaj și atâta hotărâre sfântă a-ți împlini datoria către mama ta? Atunci cum pot eu să mai fiu simțire către DUMNEZEU la vârsta mea?!!! Dă-mi mâna ta, nevinovat copil, ca să mă jur pe ea căindu-mă. Acestea zicând, mi-a luat mâna dreaptă în dreapta lui și a făcut un legământ sfânt înaintea lui DUMNEZEU ca-n viitor își va îndrepta viața după voia lui DUMNEZEU. Ceilalți bandiți, colegi ai lui, văzând aceasta au rămas înmărmuriți. Ne-ai fost șef în banditism, au zis ei după ce s-au desmeticit, către șeful lor, tot tu să ne conduci de azi înainte și pe calea virtuților creștinești, în restul vieții noastre.Toți bandiții au dat îndată înapoi, după porunca căpitanului lor, tot ce au luat de la toți cei de drum și au jurat căință pe mâna mea.

Pilda Nr. 3:
Într-un sat trăia un cioban, pe care îl chema NIȚU. Avea o turmă frumoasă de oi, pe care le îngrijea și care, pășteau pe un deal de la marginea satului. Harnic cioban e NIȚU, ziceau sătenii. Păcat numai că e c-am mincinos. Într-una din zile, pe când era cu turma pe deal, NIȚU se gândi cum să-și bată joc de săteni și să-i păcălească. Își puse mâinile la gură și începu să strige din toate puterile: -Vine lupu! Săriți oameni buni! Ajutor! Auzind aceasta, oameni din sat, luând ce găseau la îndemană, topoare, furci, sape, veniră-n grabă pe deal ca să-l scape pe cioban de lup. Dar când au ajuns acolo sus, unde era turma lui NIȚU, au văzut că oile pășteau liniștite și nici urmă de lup. Iar NIȚU râdea, să se prăpădească, bucuros de păcăleala ce le-a tras-o sătenilor. Dar iată într-o zi lupul veni într-adevăr la oi. Degeaba striga acum NIȚU după ajutor, că nimeni din sat nu mai venea să-l scape, crezând că iar o fi vreo minciună de-a ciobanului, ca să-i pacalească și să-și bată joc de ei. Și așa lupul făcu mare pagubă-n turmă și-l umplu de spaima pe NIȚU cel mincinos, care astfel s-a vindecat de obiceiul lui cel rău de a minți... VEDEȚI ce urât și ce rău obicei și păcat este minciuna și ce pățește până la urmă cel care minte și nu spune adevărul. Căci mai târziu adevărul tot se descoperă și mincinosul rămâne și de pagubă și de rușine. Minciuna este o faptă rea și rușinoasă. Prin porunca a noua DUMNEZEU ne învață să nu mințim, ci să spunem mereu adevărul, căci dacă cineva ascunde adevărul prin minciună, o face pentru cei din jur, dar față de DUMNEZEU nu-l poate ascunde niciodată.

Pilda Nr. 4:
Cartea Macabeilor și istoricul IOSIF FLAVIUS ne povestește moartea curajoasă pentru credința stramoșească a celor șapte frați. Ei erau tineri și dintr-o familie distinsă și pretutindeni a fost lăudată virtutea și pietatea lor. Antioh crezu că tinerețile lor vor ceda puterii sale, ca el îi va sili să aducă jertfe idolilor și că exemplul lor va fi imitat de Iudeii care rămăsesera încă credincioși. Ei au fost aduși înaintea lui, dar cu toate ademenirile și amenințările sale, ei declară că prefera moartea decât să-și schimbe religia strămoșească. Regele întărâtat de statornicia nestrămutată a acestor tineri și sperând că va împuțina credința lor prin asprimea torturilor, porunci călăilor de a-i ucide unul după altul, în prezența nefericitei lor mame. Ei începură a le tăia limba, extremitățile mâinilor și picioarelor și când nu ramase dintr-înșii decât un trunchi inform, au fost aruncați în niște cazane înroșite în foc, spre a-și găsi acolo sfârșitul existenței lor. Dar nici unul din ei nu a cedat tiranului. În mijlocul acestor schingiuri ei binecuvântară pe DUMNEZEU, zicând lui Antioh: Și tu, o rege, vei da odată seama de faptele tale înaintea tribunalului ceresc. Când veni rândul celui mai tânăr, chiar Grecii au fost cuprinși de milă. Unul din ei aruncă inelul înaintea băiatului și-l ruga să-l ridice pentru a face pe cei prezenți să creadă că s-a plecat în fața idolului. Copilul însă refuză. Antioh, văzând că cruzimea lui îi va aduce mai multa pagubă decât folos, dacă, nici unul din tineri nu se va supune autorității sale, părea a se îmblânzi un moment în favoarea celui mai mic. El îl îmbrățișa, îl mângâie și-i zise: Dacă te vei supune voinței mele, îți jur că vei deveni cel dintâi demnitar al statului meu. Tânărul însă refuză cu dispreț propunerea tiranului. Atunci el invita pe mama sa spre a-l sfătui să se supuna, ca să poata scapa cu viață. Dar această femeie virtuoasă, dând pilda de o mare tărie de SUFLET, în loc de a îndemna pe fiul ei să-și scape viața, ea îi recomanda de a se arăta demn de frații săi și-l împiedica de a renunța la gloria lui prin lașitate. Abia înceta de a vorbi și tânărul martir exclamă: NICIODATĂ nu voi călca "LEGEA DIVINĂ". Și adresându-se către Antioh, îi zise profund emoționat: Mania DUMNEZEIASCĂ ce atârna asupra poporului IUDEU va fi îmblânzită prin sângele meu și al fraților mei; iar tu, tirane, tu vei primi pedeapsa meritată. Tu însuți vei mărturisi în dureri teribile, în zvârcoliri groaznice sfâșiat, zdrobit de remușcările conștiinței, că DOMNUL este singur DUMNEZEU CEL DREPT. Când regele auzi aceasta, s-a înfuriat și mai tare, ordonând ca să se muncească acest copil mai aspru însă, decât pe ceilalți. În momentul când era să fie predat călăului, mama lui îl lua în brațe și ceru să fie ea mai întâi omorâtă. Cererea însă îi fu respinsă și cel mai mic dintre fiii ei își dete SUFLETUL în mijlocul celei mai grozave schingiuri. Mama acestor martiri, care fusese de față la tortura fiilor ei, strigă: "Spuneți TATĂLUI CERESC: Avraam a vrut să ofere ca jertfa numai un fiu, eu i-am oferit șapte"! Apoi curajoasa ANA se aruncă disperată pe cadavrele fiilor ei, suferind cu statornicie aceleași cruzimi ca și dânșii....

Pilda Nr. 5:
Era o tristă zi de iarnă. Un băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe-o bancă, în gradină unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete și față slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și din când în când privea spre CERUL acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți inși fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spuse părintește: Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva? Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă caute. Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori? Nu, dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu, ca să-i aiba în casa LUI, în CER. Iar ieri, la spital mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo și că DUMNEZEU nu mă va părăsi în nici un fel. Acum - adaugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la CER, să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic. Totuși, DUMNEZEU va veni desigur, dacă-l mai aștept nițel. Nu e așa, domnule? Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni n-așteaptă-n zadar pe DUMNEZEU, EL m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic. Ochii copilașului străluciră de bucurie. Și pe fața lui fu ca un fulger de biruință. Știam bine, zise el, ca DUMNEZEU va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni. Dar cât a-ți întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!

Pilda Nr. 6:
A întrebat odată ucenicul pe Avva Aminna: Avva, dă-mi un sfat pentru mântuire. Atunci Avva Aminna i-a răspuns: Precum melcul după ce a trecut pe o frunză lasă o urmă strălucitoare în urma lui așa și creștinul - faptele bune și de o sfințenie a vieții lui să rămână după el.

Pilda Nr. 7:
Un om, care se consideră fără de păcat, la judecata de apoi, i-a spus CREATORULUI: DOAMNE, AM PĂZIT LEGEA TA, n-am făcut nici un rău, nici o nedreptate. Privește mâinile mele, sunt curate! Fără îndoială că sunt curate, dar sunt goale!

Pilda Nr. 8:
Un preot de la țară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălindu-și rufele în râu și apropiindu-se de ea a întrebat-o: -Duminica la slujbă am văzut că nu m-au ascultat toți cu atenție. Poate c-am vorbit lucruri prea savante și mă gândesc, duminica asta să vorbesc mai pe înțelesul oamenilor. Spune-mi dumneata ce-ai înțeles din ce-am spus eu la predică? Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu nu am multă carte, dar, aș vrea să vă întreb și eu ceva. Vedeți pânzele ce le spăl eu acum? Apa trece prin ele și le curăță. Credeți că au ele habar de cum le-a curățat apa? Și cu toate astea devin albe și frumoase. Nu înțeleg eu în BISERICĂ tot cuvântul Sfinției tale, dar simt în suflet căldura DUHULUI SFÂNT CARE mă curățește de păcat așa cum apa aceasta curăță pânzele mele. Tare mulțumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci și cu sufletul.

Pilda Nr. 9:
Într-o zi, un om simplu, cunoscut ptr. viața sa curată, a fost întrebat de un vecin:

-Cum faci tu de ești totdeauna atât de mulțumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.

Foarte simplu -a răspuns celălalt. În fiecare dimineață, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Așa îmi aduc aminte de DUMNEZEU, de mila și bunătate. Apoi, privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte și de JUDECATA DE APOI. În cele din urmă privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezește în fiecare dimineață. Așa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputințe, de cei ce au o viață mai grea decât a mea și pe care i-aș putea ajuta. În felul acesta mă bucur ptr ceea ce sunt și ptr ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna liniște și mulțumire, atât în sufletul celui care primește cât și în sufletul celui care dăruiește cu dragoste.
Pilda Nr. 10:
O tânără domnișoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe probleme și acum era obosită și supărată. Mama ei, femeie în vârstă s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească.

-Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi, că toate se pot rezolva așa , cu una cu două? Nici nu știi despre ce-i vorba.

-Dar îmi poți povesti, i-a răspuns cu răbdare mama. Poate te-aș putea ajuta...

Cu ce să mă ajuti, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! -a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa. Spre seară, când s-a mai liniștit, când și-a dat seama de greșeala ei, de supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranță mamei, s-a întors. Acasa, însă și-a găsit mama așteptând în fotoliul din fața ferestrei, cu capul in piept, parcă ar fi adormit. Dar ea murise. Murise de inima chiar în după-amiaza aceea. Zădarnice au fost lacrimile ce au urmat, zădarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise și ultimile cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "LASĂ-MĂ ÎN PACE!" Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are de prezența ei, de sfaturile ei, de dragostea ei-dragostea de mamă. După DUMNEZEU, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.

Pilda Nr. 11:
Pe un drum, un câine a sărit la un om și a început să-l latre. Omul, însă, a pus imediat mâna pe o piatră și a aruncat după animal. Câinele s-a ferit și, ce să vezi?! A sărit mai tare la om, gata-gata să-l muște. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte și să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla cât îl ținea dincolo de gard. Chiar iîn acel timp, a trecut pe stradă și un călugăr.Văzându-l câinele a sărit la părinte, lătrând și arătindu-și colții. Liniștit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă și i-a întins-o cățelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat ușor-ușor și dându-și seama de bunătatea omului, a luat bucățica de pâine chiar din mâna acestuia și a început să o mănince de zor. Apoi s-a așezat lângă călugăr, dând din coadă. Vezi, omule, i-a spus părintele celui din spatele gardului-bunătatea naște bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine? Hai, vino și mângâie-l! Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poți face bine. Și crede-mă oriunde și oricând poți face bine fă-l. Și astfel vom putea face ca Împărăția lui Dumnezeu să fie în mijlocul nostru.

Pilda Nr. 12:
Un tânăr era f. supărat că nu are mai mulți bani, că nu-și poate cumpăra tot ce-și dorea. Se plimba trist pe stradă, neștiind cum să iasă din această situație. Dar cum mergea el așa s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că din neatenție, a dat peste un om sărman, fără vedere. Încerca bietul om să se ajute cu un baston și să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru l-a ajutat, conducându-l de braț. Văzând cât sunt alții de necăjiți, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la un lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani ptr. tot ce și-ar fi dorit dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvorăște din ea. Putere de muncă, bucurie și voie bună. Acum îți dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente, dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alții au rămas orbi. El putea să vadă, însă, clipă de clipă, toate frumusețile din jurul său. Există și unii oameni, care, din păcate, sunt orbi și ologi sufletește, ptr că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranță și dragoste. Aceștia sunt cu adevărat nefericiți. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniște. Cel rău și zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un păhar cu apă sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalți? Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăiește doar ptr sine. Până și un copac obișnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne da cel puțin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui.

Morala: CEL BUN VEDE BUNĂTATEA PESTE TOT, CEL RĂU, NICĂIERI

Pilda Nr. 13:
Un poet văzu odată la picioarele lui o frunză pe jumătate uscată cu miros plăcut. O ridică de jos, o mirosi și întreba apoi frunza: Tu, care ai un miros așa plăcut, ești oare trandafir? Nu răspunse frunza, nu sunt trandafir dar am trăit ceva vreme cu trandafirul și de acolo îmi vine mirosul, ce răspândesc în jurul meu. Cititorule, tot așa tovărășia cu oamenii buni te parfumeaza și în jurul tău răspândești mirosul plăcut al tovărășiei cu cei buni. Nu uita ce zice bătrinul proverb: „SPUNE-MI CU CINE TE ÎNSOȚEȘTI CA SĂ-ȚI SPUN CINE EȘTI”.

Pilda Nr. 14:
Elena, fiica unui mare bogătaș, mort de câțiva ani, era nespus de mândră față de toată lumea. Locuia într-un frumos castel și disprețuia pe toți vecinii. Într-o zi, MARIA, fiica unui sărman țăran, veni în fugă mare la castel și ceru să vorbească ELENEI.

-DOMNIȘOARĂ, zise Maria, tata e pe moarte și vă rog să veniți să-l vedeți, având să vă spuna ceva de mare folos ptr dumneavoastră.

-Ce mare lucru o fi, răspunse în batjocură Elena, dacă un om așa de sărac îndrăznește să-mi ceară a-i face onoarea să mă ostenesc până la el! Pleacă de aici, n-am ce căuta în coliba voastră sărăcăcioasă. Maria pleca, dar după câtva timp veni înapoi.

-Domnișoara, zise MARIA, vă rog veniți în grabă la noi. Tatăl dv în timpul războiului, a ascuns o cutie cu aur și argint, pe care numai tatăl meu o știe. Dânsul a avut poruncă să nu vă spună de cutie până veți împlini 20 de ani. Cum el e pe patul de moarte, înțelegeți bine, că trebuie să împlinească dorința tatălui dv acum.

La auzul acestor cuvinte, Elena aleargă într-un suflet la sărăcăcioasa colibă a Mariei, dar era prea târziu. Bătrânul murise, tocmai când ELENA intra pe poartă. Ce jale, ce necaz pe Elena, că n-a venit la întâia chemare! Ea puse de sapă în tot castelul, prin ziduri, dar totul fu zădarnic. În plânsete sfâșietoare, Elena înțelese unde a dus-o mândria și pe viitor, a fost bună cu toată lumea.

Pilda Nr. 15:

Tocmai de aceea IISUS NE VORBEȘTE și în pilde, ca, oricine să înțeleagă măcar ca au ochi de vazut și urechi de auzit....la fine toate lucurile au o deslușire.

Într-o noapte, în timp ce se ruga, DUMNEZEU, i-a descoperit părintelui SERAFIM că două dintre ucenicile sale au murit. Uneia care crescuse cu greu 2 copii, fiind văduvă și fără să fie ajutată, au venit îngerii să-i ia sufletul, cu toate că fusese o femeie cârtitoare și cădea des în deznădejde. Cealaltă murise pe patul de boală, lângă care se aflau soțul și cei 6 copii. Când a murit nu au venit îngerii să-i ia sufletul; cât traise, ea îi mulțumea tot timpul lui DUMNEZEU ptr. grija cu care o înconjură.

- Parintele a întrebat: Cum DOAMNE, pe cea care cârtea au luato îngerii și pe cealaltă, nu?

- DOMNUL i-a răspuns: Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea decât cealaltă. Daca cea de a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut prima, credința i s-ar fi zdrucinat. Când avea necazuri, imediat soțul ei era linga ea și o întarea. În timp ce văduva plângea și nu o mângâia nimeni!

Pilda Nr. 16:
Când te întâlnesti cu el, îţi strânge mâna între amândouă palmele sale.Îţi zămbeşte cu căldură şi orice îi spui aprobă şi te admiră.Vorbeşte de rău pe cei pe care-i crede ca-ţi sunt duşmani. Laudă pe cei pe care-i crede că-ţi sunt prieteni şi te proslăveşte pe tine, pe deasupra tuturor. Când e vorba de vreo virtute,se dă de exemplu pe sine. Dacă se intâmplă să se întâlnească cu vreun preot,îşi arată pravoslavnicia sa şi răutatea în care zace lumea. Dacă vorbeşte cu vreun necredincios bârfeşte şi pe preoţi şi BISERCA. Când merge la biserică, nu cumpără numai o lumânare, două, mari, ci ia un snop de lumânărele mărunte. Le aprinde şi le împarte prin toate sfeşnicile. Calcă rar de la icoană la icoană.Se închină larg şi se roagă cu ochii închişi,şoptind cu oftaturi,dar aceasta când este lume multă în biserică. Dacă-i lăptar pune apă în lapte mai multă ca altii. Dacă vinde lână, o ţine în beci să se umezească, iar miţele cu ţurţuri de noroi,le bagă înlăuntrul valului de lână. Adeseori,când este cu vacile la păşune, îl surprinzi îngenuncheat printre tufe, cu mâinile împreunate ptr rugăciune,iar vacile lui au trecut pe lângă el şi au intrat în iarba de coasă a vecinului,dar n-a băgat de seamă ptr că era scufundat în rugăciune. Aleargă după ele închinându-se şi blestemându-le:"Hei!... Na!... mâncav-ar binele". Într-un buzunărel de la inimă poartă totdeauna "VISUL MAICII DOMNULUI". Are un buzunar,sub haină,de trei ocale.Dacă trece pe sub pomul cuiva, pune şi el câteva fructe în buzunar. Niciodată nu merge acasă cu el gol. Nu dă nimănui nimic, decât vorbe dulci amestecate cu aspidă. Cu toţi e prieten,dar nimeni nu-i prieten cu el. Pe toţi îi laudă în faţă şi-i vorbeşte de rău în dos,deopotrivă.Nu spune adevărul nici cu mâna pe cruce. La înfăţoşare este o bogăţie de virtuţi, dar sufletul său este un mormânt de putregai şi de ticăloşii. Este ca o fântână frumoasă la răscruci de drumuri, cu troiţă şi icoane pictate în culori vii,cu roată de scos apă,cu lanţ şi ciutură nouă,dar fără pic de apă. Este ca o floare frumoasă, rumenă şi bogată în petale, dar albinele nu culeg din ea nici miere nici ceara. N-are miros nici viaţă, ptr că-i făcută colorată pe băţ de sârmă fără sevă. Este câinele care muşcă furiş. Se gudură până lângă picior, dar când îi vine bine, te-a muşcat. Este răsad de flori frumoase, între care s-a ascuns o viperă. Când te apropii să le miroşi, îţi sare vipera în faţă si te muşcă de moarte. FEREŞTE-TE DE OMUL FĂŢARNIC, CA DE CEA MAI HIDOASĂ FIARĂ, DAR MAI ALES, FEREŞTE-TE SĂ NU FII CA EL.

Pilda Nr. 17:
Mulți oameni alergau la sfânta MĂNĂSTIRE cu hramul ADORMIREA MAICII DOMNULUI, ptr a-l asculta şi cere sfaturi părintelui TEOFIL. Odată un tânăr, întristat şi îngândurat din cauza ispitelor şi greutătilor din viaţă i-a cerut lui avva TEOFIL Sfat ptr a învinge prin puterea lui DUMNEZEU şi MAICII DOMNULUI, ispitele. Atunci avva TEOFIL i-a spus: -Nu este bine ptr un creştin să se întristeze din cauza ispitelor vieţii. Te-ai gîndit, măcar o dată în viaţă, că DUMNEZEU ne zâmbeşte nouă, creştinilor, că doreşte ca omul, coroana creaţiei Sale, să fie cu chipul senin şi blând? Dumnezeu zâmbeşte tuturor celor care îl caută pe EL, care fac VOIA LUI. În vieţile Sfinţilor o Sfântă pe nume TEREZA este numită"ZÂMBETUL LUI DUMNEZEU". De aceea, dragul meu, alungă tristeţea din inima şi sufletul tău, gândindu-te să-i zâmbeşti şi tu lui DUMNEZEU, deoarece EL doreşte să-i mântuiască pe toţi, adică toţi să fim fericiţi.

Pilda Nr. 18:
S-au spus multe despre lacrimi, despre străpungerea inimii ptr greşelile săvârşite. Sfântul IOAN GURĂ DE AUR învaţă pe oameni: -Lacrimile izvorâte dintr-o patimă seacă foarte repede, dar atunci când lacrimile se nasc din frica de DUMNEZEU, ele nu se usucă niciodată.

Pilda Nr. 19:
L-a întrebat pe avva ISAC SIRUL un ucenic: -Avva, ce este desăvârşirea? Atunci, Avva ISAC SIRUL a răspuns: -Desăvârşirea este un adânc de smerenie.

Pilda Nr. 20:
A fost întrebat avva Antonio de un tânăr:
-Avva,cu ce să încep postul RĂSTIGNIRII? Atunci, avva Antonio i-a spus: Postul să-l începi cu trei gânduri: a)-gândul simplităţii, îţi aduce aminte de smerenia DOMNULUI; :)- gândul iertării, îţi aduce aminte că şi tu greşeşti; c)-gândul iubirii, îţi aduce aminte că, dacă iubeşti pe cel de lângă tine, iubeşti pe DUMNEZEU. Gândurile acestea transformate în fapte te duc la calea mântuirii.

Pilda Nr. 21:
Multe gânduri ne frământă pe noi, oamenii, când gândim la judecata lui DUMNEZEU. Odată, la avva TEOFIL a ajuns o femeie credincioasă şi i-a zis: Avva, DUMNEZEU ne-a creat pe noi, oamenii, din iubire, după cum mărturiseşte şi SF. IOAN EVANGHELISTUL:"DUMNEZEU ESTE IUBIRE", de ce trebuie să ne judece la sfârşitul vieţii, nu ne poate mântui fără judecată? Atunci, avva TEOFIL i-a răspuns: - Aici este marea taină a lui DUMNEZEU. Ne-a creat din iubire şi cu siguranţă iubeşte pe toţi oamenii, dar, ne-a lăsat şi libertatea voinţei, gândirii şi a raţiunii. Fără libertate, omul nu ar putea fi judecat, dar, prin libertate, DUMNEZEU ne arată că ne respectă ca persoane. Să ai încredere că DUMNEZEU este un TATĂ BUN şi IUBITOR. Care vrea fericirea tuturor fiilor săi, dar contează că şi omul să conlucreze cu EL ptr mântuirea lui. SPERANZA ŞI NĂDEJDEA NOASTRĂ A CREŞTINILOR, ÎN IERTAREA LUI DUMNEZEU DEVINE CALEA SPRE ÎNVIERE.

Pilda Nr. 22:
Cum te scapi de vicii? Un tânăr luase hotărârea să se scape de vicii. Încercă, dar îi veni aşa de greu, încât părăsi gândul pocăinţei. Se plânse de aceasta unui bătrân, care, drept răspuns, îi istorisi următoarea întâmplare: -Un om a trimis odată pe fiul său la câmp să cureţe un loc de mărăcini. Băiatul privi locul, privi mărăcinii şi se îngrozi. Pierzându-şi nădejdea că va putea izbuti, se culcă la umbră şi adormi. La fel făcu şi în zilele următoare. Tatăl veni să vadă lucrul copilului său. Locul era neînceput.... Dânsul nu grăi nimic de rău, ci cu blândeţe arătă fiului său o bucată de pământ, cam a zecea parte din loc: -Doresc, zise tatăl, ca ptr azi să cureţi numai această bucată de loc, mâine alta la fel şi în fiecare zi tot aşa, până termini. Copilul făcu aşa: împărţi locul în zece părţi şi în fiecare zi termină câte o bucată, iar după zece zile locul era tot curăţat, de îţi era mai mare dragul să-l priveşti. Dintr-un loc plin de mărăcini ajunse un loc de o frumuseţe rară. Bătrânul care istorisea, zise apoi către tânăr: Tot aşa trebuie să faci şi tu. Viciile care te stăpânesc, priveşte-le ca locul cel plin de mărăcini. Voieşti să te scapi de ele? Nu-ți pierde nădejdea. Leapădă-te pe rând de ele; îţi va fi mai uşor. În curând şi pe nesimţite, te vei scăpa de toate, ajungând cel mai bun om, aşa precum îţi este gândul. Tânărul înţelese învăţătura şi făcu după sfatul bătrânului. El ajunse respectat şi iubit de semenii săi ptr buna purtare de care da acum dovadă. Aşadar, iubite cititor, dacă voieşti să te scapi de vicii, nu-ţi pierde nădejdea de izbăvire, încearcă sfatul bătrânului de mai de sus şi te vei izbăvi uşor.

Pilda Nr. 23:
Un Episcop, totdeauna harnic şi neobosit ptr îndeplinirea îndatoririlor sale pastorale, nu găsea o clipă de răgaz şi ptr odihnă. De către toţi i se spunea, să se odihnească o zi pe săptămână, sau cel puţin o dată pe lună. Episcopul răspundea tuturor: Iubiţilor,doresc şi eu o zi de odihnă, dar vă rog să-mi arătaţi, în ce zi nu sunt eu Episcop? (Noi ne intrebăm la fel ca acest Episcop, ptr îndeplinirea îndatoririlor noastre creştineşti:)

Pilda Nr. 24:
Într-un orăşel trăiau odată doi oameni, tăietori de lemne. Unul se numea ION, iar celălalt MATEI. Ion avea mare necaz pe MATEI, că acesta găseşte totdeauna mai mult de lucru decât el. Că MATEI era chemat la lucru pretutindeni, acesta se explica prin aceea, că MATEI, om potolit, se mulţumea cu oricât i se plătea; în timp ce ION, arţăgos, cerea preţ mare şi mai nimeni nu-l poftea la lucru. Cum stau amândoi în aceeşi curte, regulat, ION strica ceva la ferăstrăul lui MATEI, fie tăindu-i sfoara, fie rupându-i vreun dinte, fie sfărămându-i capra de tăiat lemne. MATEI nu zicea nimic; dregea stricăciunile şi pleca voios la lucru. Prietenii sfătuiau adesea pe MATEI ca să se plângă judecătorului, cu privire la purtarea lui Ion. Matei însă totdeauna le răspundea: -Câtă vreme am două mâini şi sănătate de la DUMNEZEU, nu mă tem că ION mă va lăsa muritor de foame. Odată, ION fiind beat, fără să vrea, dă foc casei în care şedea. Îi arde totul, scăpând, ca prin minune, el, soţia şi copii.. Vecinii miloşi, le dădură, care un pat, care haine ptr ei şi ptr copii; iar unul mai cu dare de mână le dese şi-o odaie. Spre seară, cineva bătu la noua locuinţă a lui ION. Deschise, era MATEI, cu un ferăstrău în mână. -IOANE, zise el, eu am două ferăstraie; fiindcă al tău a ars, uite, ia pe acesta; va fi al tău. Du-te mâine la negustorul din colţ şi taie, în locul meu lemnele de-acolo; le arvunii eu azi. Uite primeşte banii de arvună. Pe viitor, când găsesc mai mult de lucru am să te chem şi pe tine. ION, văzând atâta dragoste la MATEI, pe care îl supărase de atâtea ori, începu să plângă şi întinzând mâna lui Matei îl rugă să-l ierte de ce a greşit în trecut. De atunci amândoi au trăit ca nişte adevăraţi fraţi. Am reuşit noi vreodată să câştigăm pe vrăjmaşul nostru prin iubirea faţă de el?

Pilda Nr. 25:
Supărat pe gânduri.
Un frate oarecare, fiind supărat de gândurile cele din pofta desfrânării, a mers la un bătrân mare şi l-a rugat, zicând:
- Rogu-te, părinte, fă rugăciuni lui Dumnezeu pentru mine, că mă supără foarte rău războiul desfrânării, şi pentru rugăciunea sfinţiei tale mă va izbăvi Dumnezeu de acea supărare!
Răspuns-a lui bătrânul:
- Bine, fiule, voi face rugăciune. Şi aşa bătrânul a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, iar fratele s-a dus la chilia lui.
Şi după câteva zile iar a venit fratele la acel bătrân, jeluindu-se că nu se poate izbăvi de acea supărare şi rugându-l să se roage cu deadinsul lui Dumnezeu pentru dânsul. Iar bătrânul iar a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând:
- Doamne, arată-mi mie fapta acestui frate şi de unde-i vine lui acea deznădăjduire şi lucrare diavolească într-însul, că m-am rugat Ţie pentru el şi nu s-a izbăvit de supărare.
Şi Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate şi l-a văzut pe el şezând şi duhul desfrânării aproape de dânsul cu care glumea şi râdea şi se mângâia. Pe îngerul lui îl vedea stând departe şi mâniindu-se pe el pentru că nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se îndulcea cu necuvioasele sale gânduri şi tot gândul şi-l da spre mângâierea vrăjmaşului. Şi a priceput bătrânul că partea fratelui este pricina războiului său şi chemându-l, i-a zis:
- Fiule, eu am cunoscut că pricina acelui război eşti tu însuţi, pentru că te îndulceşti şi te mângâi şi te dezmierzi cu acele gânduri spurcate pe care însuţi de voia ta le gândeşti şi le primeşti.
Şi aşa l-a învăţat cum să se împotrivească şi să stea împotriva gândurilor sale. Iar fratele, mult folosindu-se cu rugăciunea bătrânului, a mers la chilia sa.

Pilda Nr. 26:
Pastilă de înţelepciune: Valoarea fiecăruia
Un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţa să fac ceva bun. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea. Apoi, după o mică pauză, adăugă:
- Dacă m-ai putea ajuta tu pe mine, poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
- Aş fi încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine, încuviinţă bătrânul înţelept.
Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băieţanului adăugând:

- Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede.
Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept.
... Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău, începu el, dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul! Flăcăul încălecă şi plecă în goană.

Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog – îi spuse acesta, după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.
Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduie, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cât de mare este valoarea voastră şi nu vă daţi pe degeaba, unuia sau altuia doar pentru că lumea asta, prost aşezată, le dă o oarece "aură"!
Să vă iubească oamenii, îngerii şi Bunul Dumnezeu!
"Tot ce-i trebuie răului ca să reuşească este ca oamenii buni să nu facă nimic." (Edmund Burke).
"Rugăciunile încep să fie ascultate atunci când vocea care le rosteşte a pierdut puterea de a răni".
"Viaţa nu se măsoară cu numărul de respiraţii pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie răsuflarea".
"Cei care au privilegiul de a şti, au datoria de a acţiona" (A. Einstein)

"Mamă! Mamă! Unde e Raiul?"




Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. "Mamă! Mamă! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. "Nu ştiu..., caută-l singur", îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. "Ce lume urâtă...", îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. "Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul."

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. "Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul călător. "Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung". Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai".

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai." Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?", întrebă copilul. "Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea". Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?" "Mi-e foarte bine", răspunse puştiul. "Am de toate." Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. "Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?" "Mie..., nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?", ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. "Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. "Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie", se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino să mănânci!", îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!" Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?" Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. "Ce-ai făcut înăuntru?", se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. "N-am făcut nimic", răspunse puştiul tremurând. "Minţi! Spune ce-ai făcut?", l-au întrebat din nou călugării furioşi. "Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce", răspunse copilul înspăimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. "Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare", răspunse puştiul. "Şi ce-a făcut Fratele?", au întrebat tulburaţi călugării. "A coborât şi-a mâncat", răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă..." "Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?" "Da, poţi să iei cât vrei", răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. "Hai să mănânci!", îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă".

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui... Nu poate să vină". "Nu poate să vină?", rămase uimit copilul. "Nu!", fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întrebă acesta, gâtuit de emoţie. "A zis că nu te poate primi!", răspunse copilul. "De ce?", întrebă înspăimântat egumenul. "Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă".

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte" Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: "Bine, am să-l rog din nou şi mâine!"

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. "Pot să iau mâncare?", întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. "Poţi", îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. "Hai să mâncăm!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: "Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!..."

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... "Am înţeles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. "Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. "Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă..."
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. "De ce?", întrebă nedumerit copilul. "Bătrânul a plecat la Domnul", i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
"Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

De cate ori ne-am insusit ceva, care era de fapt al altuia?




O tanara statea si astepta avionul in sala de asteptare a unui aeroport mare. Pentru ca trebuia sa astepte mult timp, si-a cumparat o carte si un pachet de biscuiti, ca sa treaca timpul mai usor. S-a asezat in sala de asteptare VIP si a inceput s a citeasca. Langa ea, pe scaunul alaturat erau biscuitii si pe urmatorul scaun era un domn care citea ziarul.

Cand a inceput pachetul si implicit primul biscuite, domnul de alaturi a luat si el unul. Ea s-a simtit indignata, dar n-a zis nimic si a continuat sa citeasca.
In interiorul ei isi spunea “uite ce fel de pesoana e acest barbat ! daca as avea numai putin curaj, i-as face morala …”
Si asa de fiecare data cand ea lua un biscuite, lua si el unul pana cand a mai ramas in pachet ultimul biscuite. Ea gandea: “ah, acum vreau sa vad ce imi zice cand se vor termina toti !!” Barbatul a luat ultimul biscuit, l-a rupt in doua si i-a dat jumatate.

“Ah, asta e culmea !”, gandi ea si isi lua lucrurile, cartea si geanta si se indrepta spre iesirea salii de asteptare.

Cand se simti un pic mai linistita si nervii ii trecusera, se aseza pe un scaun de-a lungul unui coridor mai ferit de priviri indiscrete.
Inchise cartea si deschise geanta pentru a pune acolo jumatatea de biscuit ramasa cand…. deschizand geanta vede ca pachetul de biscuiti era intreg, in geanta. Se rusina de modul in care se comporta si abia atunci intelese ca pachetul de biscuiti pe care il mancase nu era al ei, ci al domnului de alaturi care a impartit cu ea chiar si ultima bucatica, fara a se simti indignat, nervos sau superior, fata de ea care se comportase urat si chiar isi simtise orgoliul atins.

MORALA:

Cate dati in viata am mancat biscuitii altcuiva fara sa ne dam seama ?
Inainte de a ajunge la o concluzie si inainte de a gandi rau despre o persoana, UITA-TE atent la ceea ce ai in jur, de obicei ceea ce vezi nu e si adevarul situatiei!

Să trăim!




  Iată povestea: un bătrân iese din curte cu un buchet de flori; trece șchiopătând pe lângă niște puștani care freacă menta pe trotuar; șmecherașii îl îmbrâncesc pe bătrân, care scapă florile pe jos, și se amuză prostește de isprava lor.
Până aici totul e ca în realitate. Mai departe intrăm în ficțiunea advertisingului.
Unul dintre frecătorii de mentă pare să fie jenat de mârlănia amicilor. Curios, îl urmărește pe moș. Îl vede cum depune florile, pios, la monumentul eroilor de război din acel oraș. Scoate repede telefonul și intră pe internet cu o viteză pe care, desigur, numai Cosmote o poate asigura. Din două-trei atingeri pe ecran află că bătrânul este singurul supraviețuitor al contingentului din acel oraș de provincie și că obișnuiește să aducă "un ultim omagiu camarazilor căzuți la datorie".
A doua zi, bătrânul iese iar cu buchetul de flori. De data asta, când trece pe lângă puștani, toți înlemnesc în poziția de drepți și îi dau onorul militărește, cu mâna la tâmplă. Momentul este emoționant, e ceva ca în "Independence Day". Lacrimile vor afară. Părul se ridică pe mâini.
Nu discut calitatea spotului, că nu mă pricep. După criteriile fiziologice — lacrimile și părul sculat — pare să fie bunicel. Nu mă pot abține, totuși, să nu cârcotesc puțin. Nu-mi place tocmai momentul culminant, când puștimea stradală dă onorul, brusc pătrunsă de măreția personajului. Toți salută cu mâna la tâmplă, americănește, cu capul descoperit.
Nu știu cum o fi acum regula în armată, dar când eu mi-am servit patria, frecând veceurile cu periuța de dinți, salutul cu capul descoperit era interzis. Avea o semnificație știută de toți, de la răcan la general: "Te bag în p...a mă-tii!", îi spuneai celui pe care-l salutai cu capul gol. Salutul la devla goală cu un deget, două, trei și așa mai departe indica nivelul de profunzime la care-l băgai în mă-sa pe cel salutat. Dacă mai și răsuceai un pic palma, oblic, nu i se mai vedea nici bombeul cizmelor. Pentru un asemenea salut făceai flotări până obosea caporalul numărând, ajungeai și la arest. Bunicul, care a făcut șapte ani de armată, (când să se libereze, a venit războiul și a băgat ca Berilă până la sfârșit), îmi spunea că și pe vremea lui avea aceeași semnificație. Deci și pentru bătrânul din clip înseamnă același lucru, indiferent care o fi regula astăzi. Băieții noștri, arzători de mangal pe trotuare, când dau onorul cu capul gol (și într-un sens și în celălalt), îl bagă solemn în mă-sa pe bătrânul erou de război. Astfel interpretat, spotul celor de la Cosmote surprinde exact felul cum sunt tratați în țara noastră veteranii de război. Să trăim!

Cat de mare este diferenta intre noi,oamenii si Dumnezeu




,,Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat.
Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric.
Aşadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi când te luminează făclia cu strălucirea ei.,,Luca cap 11. Cat de mare este diferenta intre noi,oamenii si Dumnezeu...In timp ce Dumnezeu nu tine minte raul si nu se uita la raul pe care il face omul ci,la insistentele diavolului mai arunca asa,cate un ochi, la fapta rea,mai mult ca sa scape de cicaleala celui rau care nu conteneste sa parasca pe om(de aceea cei care parasc se aseamana diavolului care se duce la Dumnezeu si il paraste pe om si il trage de maneca pe CEL PREA INALT..,,Doamne,ia uite ce-ti face omul ...,,)omul tine minte doar raul,uitand instant binele pe care l-a facut semenul lui mai inainte de a-i gresi cu ceva...Aduceti-va aminte de un om care v-a suparat..si pe care l-ati indepartat de langa voi pentru una sau mai multe fapte rele...si prin prisma acelei greseli ochiul vostru va este intunecat gasind cusur la toate faptele bune pe care vi le-a facut mai inainte....Faceti asa cum face Dumnezeu,uitati-va doar la faptele bune ale semenului vostru si deveniti orbi la cele rele...,,Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.,,Matei cap.5

SA NU JUDECAM PREOTII !




In anul 1954, am fost invitat la Bucuresti la un profesor universitar, Alexandru Mironescu, sa vorbesc intr-o sala, unde erau peste 50 de persoane, numai ministri, generali, colonei, profesori, doctori, ingineri , farmacisti, numai oameni din clasa de sus. Era si parintele Daniil Tudor. El a aranjat ca sa predic, impreuna cu parintele Benedict Ghius si parintele Petroniu Tanase.

Dupa ce-am intrat acolo, intalnirea religioasa a inceput, asa cum se cuvenea, cu rugaciune. La un moment dat, se ridica o doamna si spune :

- Prea Cuvioase parinte, eu nu pot pune in aceIasi cantar pe toti preotii !

- Dar cine esti dumneata de cantaresti preotii ? Ai stat pe scaunul lui Hristos ?

- Dar, Prea Cuvioase, parintele cutare-i sfant, parintele cutare, care a fost la inchisoare, a fost un sfant, dar ceilalti preoti care nu poarta uniforma, care se barbierese, care fumeaza, eu nu-i pot pune in acelasi cantar.

- Dar, cine ti-a dat voie sa-i pui in acelasi cantar dumneata si sa cantaresti preotii ? Ca n-ai voie sa cantaresti pe nimeni, ca zice asa Scriptura : Nu judecati, si nu veti fi judecati ( Matei 7, 1 ). Eu pe nimeni n-am voie sa judec, pentru ca judecatorul nostru este Hristos.

- Vreau sa va spun, ca eu mi-am pierdut evlavia la unii preoti si eu cred ca n-au toti acelasi har.

- Rau ai gandit ! Dumneata trebuie sa stii e daca ar fi asa cum zici, n-ar mai fi preoti pe fata pamantului, fiindca toti gresesc. Dar nu-i asa. Zic Sfantul Ioan Gura de Aur : " A preotului este numai a deschide gura, si harul lucreaza ".

De vei vedea preot beat, cazut in sant, du-te si-i saruta mana si indata te-ai umplut de harul lui Dumnezeu ! Ca nu se amesteca niciodata pacatele lui cu harul lui Dumnezeu, care l-a luat la hirotonie, ca atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucreaza in virtutea sa personala, ci in virtutea harului care l-a primit. Daca n-a fost vrednic, la judecata ia mai mare munca decat crestinii, ca cei tari, tare se vor cerca; caruia i s-a dat mult, mult se va cere; si mai mult va fi batuta sluga aceea care a stiut voia, decat cea care n-a stiut ( Luca 12,48 ).

Dar acest lucru este al lui Hristos, nu-i al tau. Noi ne plecam harului lui Dumnezeu, ca ai auzit ce a spus Mantuitorul la popor. El, ca Dumnezeu, ii mustra pe carturari si pe arhierei, dar poporului nu i-a dat voie sa-i mustre. Ai auzit ce-a spus ? Pe scaunul lui Moise si al lui Aaron au sezut carturarii si fariseii, arhiereii si preotii; tot ce va invata ei sa faceti, sa faceti, ca ei legea lui Dumnezeu invata, dar dupa faptele lor sa nu faceti, ca ei zic si nu fac (Matei 23, 2-3).

Evanghelia iti da voie sa faci ce zice preotul, cand te invata de bine, iar daca vezi la el ceva ca nu-i bun, nu face. Mantuitorul spune asta. Pentru ca el are sa dea seama inaintea lui Dumnezeu daca n-a facut, si eu am sa dau seama inaintea lui Dumnezeu, daca am auzit un cuvant bun si nu l-am facut.

Dar nu le-a dat voie sa judece, pentru ca harul lui Dumnezeu nu se duce de la preot, numai daca ai auzit ca l-a caterisit. Si cand este caterisit, inca darul nu se ia. Atunci este ca un soldat care are la dansul sabie, are pusca, are pistol, dar n-are voie sa le foloseasca, ca i se ia numai administrarea harului, nu harul lui Dumnezeu, numai lucrarea harului. El, in ziua judecatii, tot ca preot se va judeca.

Ia sa va dau un exemplu : Pune dumneata intr-un castron de marmura un pumn de galbeni de aur si pune si cenusa. Ia o caldare de apa si toarna peste ei. Ce se intampla cu cenusa ? S-a amestecat aurul cu apa ? A intrat cenusa in aur ? N-a intrat. Aurul este alta fire si cenusa alta.

Dupa cum nu se amesteca aurul cu cenusa, asa nu se amesteca la preot pacatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, macar de ar fi el cat de pacatos Pr.Cleopa

Cuvânt despre argintarul care cu rugãciune a fãcut a se misca muntele si a se arunca în râul Nilului.



In Alexandria Egiptului era un argintar slavit foarte in toata cetatea acea, pentru mestesugul mainilor lui. La acesta a venit o femeie, rugandu-l pe el sa-i faca o podoaba pe cap, spre infrumusetarea trupului ei. Si, facandu-se intre dansii intrebare si vorba, a inceput femeia a grai cele necuviincioase, spre desfranare si tulbura pe argintar cu ganduri asupra ei. Si, intrucat s-a facut draceasca robie spre pacat, si-a adus aminte argintarul de cuvantul Evangheliei, mai inainte de a se porni spre pacat, la acel loc ce zice: "De te sminteste pe tine mana ta cea dreapta, tai-o pe ea, sau ochiul, scoate-l pe el. Ca mai bine iti este tie cu un madular ciung sa intri intru imparatia Cerului decat, intregi madulare avand, sa fii aruncat in iazul cel de foc." Si, cautand spre femeie i-a zis: "Indeparteaza-ma putin de mine, ca vreau sa fac cele poruncite noua." Si scotandu-si cutitul, s-a lovit pe sine in ochiul drept si a zis: "Vezi, Doamne, ca pazitor poruncii Tale sunt. Ca daca imi va trebui candva ajutor de la Tine, sa nu te departezi de la robul tau." Si, vazand femeia fapta faurarului, a fugit de frica si s-a dus la casa sa, prin rana faurarului mantuindu-se de pacat.
Deci cel ce stapanea Alexandria atunci, era un prigonitor cumplit asupra crestinilor. Caci, cu ingaduirea lui Dumnezeu, turcii stapaneau Egiptul si in tot chipul chinuiau pe crestini, poruncindu-le lor sa se lepede de Hristos si sa primeasca credinta lor. Deci, asa a socotit acel rau stapanitor: a chemat pe episcopul, care era invatatorul crestinilor, si i-a zis lui: "Asculta, o, episcope, intre cuvintele Hristosului tau, s-au zis si acestea: De aveti dreapta credinta in voi si in Mine, veti zice muntelui acestuia ridica-te, de te arunca in mare; si va fi voua. Iata, dar, este aici muntele, cel de toti vazut langa cetatea aceasta, al carui nume este Adar. Deci, acum, de este Dumnezeu acel Hristos, Caruia voi Ii slujiti, si, credinta pe care voi o tineti, o socotiti, a fi mai buna decat toate, iesiti la muntele Adar si ziceti cuvantul Domnului Dumnezeului vostrul; si de va va asculta pe voi si se va arunca in raul Nilului, atunci, in slobozenie veti fi si veti sluji lui Hristos al vostru si, afara de acesta, inca si noi vom crede, iar de nu, apoi toata bogatia crestineasca se va lua la visteria imparateasca, iar voi toti veti curati gunoaiele din cetatea aceasta".
Atunci, episcopul, a raspuns: "Cuvantul pe care l-ai grait covarseste cu totul neputinta noastra. Insa nu pentru noi, ca toti suntem nevrednici de un lucru ca acesta, ci pentru hulirile tale, pe care le graiesti asupra Domnului nostru Iisus Hristos, lasa-ne noua opt zile ca sa ne rugam Domnului si credem ca nu ne va trece cu vederea, pentru rugaciunile robilor Sai. Ca scris este, ca voia celor ce se tem de El o va face si rugaciunea lor o va auzi si-i va mantui pe dansii (Ps. 144, 19), ca au nadajduit spre Dansul." Acestea auzindu-le, barbarul cel fara lege a ras, zicand: "Eu am socotit ca veti arata tulburare si o parte din averea voastra o veti da la visteria imparateasca, dar voi indrazniti lucrul acesta, pe care nici Mahomed al nostru nu-l poate face, el care este solul lui Dumnezeu si in care cred toti arabii si i se inchina." Si i-a slobozit pe ei cu manie, scriind zilele cele hotarate pe care le-au cerut.
Iar episcopul, adunand pe toti crestinii din cetati si din toate hotarele, pana la trei mii de barbati, afara de femei si de copii, le-a vestit lor incercarea cea cu rau mestesug a stapanitorului prigonitor, precum ca a poftit nu numai averea, ci si viata tuturor crestinilor voieste sa o risipeasca. Si, spunandu-le lor si cele despre munte degraba le-a poruncit lor sa se intristeze si toti impreuna sa se roage si privegheri de toata noaptea sa faca inaintea lui Dumnezeu.
Deci, s-a apropiat de episcop femeia aceea si i-a spus lui de faurarul cel mai sus zis, marturisindu-si lui cea mai inainte pomenita a ei ispitire si credinta cea tare in Hristos a aceluia, ca, adica, nu s-a lasat inselat de cuvintele ei cele desfranate si inselatoare si nu s-a crutat pe sine, ci ochiul sau cel drept si-a scos. Acestea auzindu-le, episcopul s-a minunat si nu l-a aflat pe el cu cei ce venisera la sobor si a trimis dupa dansul, la casa in care traia. Deci, venind el, i-a zis lui episcopul: Frate, o ispita mare a venit asupra noastra de la cei ce ne urasc pe noi." Si i-a spus lui pe rand toata incercarea prigonitorului. Iar el a zis: "Stapane, noi datori suntem sa ne rugam, ca la oameni aceasta este cu neputinta, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta." Deci, a treia zi, s-au suit la muntele Adar si l-au inconjurat pe el de trei ori, purtand cruci. Si, stand ei in preajma muntelui, a chemat episcopul pe acel mai inainte zis faurar si i-a zis lui: "O, fiule, acum ti se cade tie sa arati puterea credintei tale, ca sa se rusineze prigonitorul cel ce se lauda cu idolii sau, ca sa intareasca stalpii Bisericii lui Hristos si sa se potoleasca tanguirea crestinilor. Atunci, plecandu-se faurarul inaintea episcopului, s-a apropiat de munte si s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, asculta rugaciunea robilor Tai, si nu da pierzarii turma Ta, in mainile vrajmasilor Tai urasc pe noi, zicand: Unde este Dumnezeul vostru? Tu esti Dumnezeul nostru, Care ai poruncit Apostolilor Tai, zicand: De aveti credinta ca un graunte de mustar, nu va indoiti a zice muntelui acestuia, Ridica-te si te arunca in mare, si va fi voua. Si, acum nu pentru noi, Doamne, nici noua, ci numelui Tau celui sfant da-i slava." Si acestea zicand el, s-a cutremurat locul si s-a miscat muntele si au cazut cu fata la pamant toti oamenii si s-a facut mult tipat in cetate, ca se sfaramau palatele si cadeau zidurile.
Si au iesit oamenii si au vazut minunea cea infricosatoare, cum muntele se ducea de la locul sau in raul Nilului si toti, cazand, se rugau crestinilor sa potoleasca muntele din mersul sau, ca sa nu se strice palatele si cealalta parte a cetatii. Si raspunzand episcopul a zis: "Nu, fratilor, nu s-ar cuveni. Ca nu este lucrul nostru, ci a voastra voire, ca sa ne ingreuiati pe noi cu certarile voastre. Dar, in incercarea noastra, ne-a cercetat pe noi Domnul. Si, iata, se apropie muntele de raul Nilului". Si atunci au fagaduit toti ca se vor boteza. Deci, s-a rugat episcopul lui Dumnezeu si a statut muntele si a incetat cutremurul pamantului.
Si multi barbari au crezut in Sfanta Treime si s-au botezat. Iar cei necredinciosi au dat legamant in scris ca, de atunci si pana in veac, sa nu faca prigoana crestinilor, ca ei sa poata trai in credinta lui Hristos. Si s-au scris acestea spre folosul crestinilor precum ca celui ce crede, i se dau de la Dumnezeu toate cererile, dand har credinciosilor intru slava Lui, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

vineri, 5 septembrie 2014

Vorba si Cuvantul



E o mare diferenta intre VORBA si CUVANT.Vorbele sunt mereu desarte,mereu goale,de forma....Rostim multe vorbe intr-o zi...dar putine CUVINTE.Cuvantul vine direct de la Dumnezeu ,iti este soptit de EL..El hraneste,invata,zideste...are rol de a invata,de a hrani,de a indrepta omul...Rar,din ce in ce mai rar intr-o zi(ganditi-va fiecare la cate cuvinte ati rostit azi...si cat de multe vorbe ati rostit ,aduceti-va aminte ca pentru orice vorba desarta veti fi intrebat de Dumnezeu,caci din cuvintele tale vei fi gasit drept sau....osandit)

Eu nu cred sa existe suflete-pereche.





Sufletele pereche, zice-se, sunt suflete care s-au iubit foarte mult intr-o viata anterioara si care se tot regasesc,pe parcursul mai multor vieti. Or, noi stim bine ca reincarnarea nu exista in crestinism.
In crestinism exista casatorie, cruce, jertfa...
__________________
"De la aproapele vine si viata, si moartea. Caci, daca aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim aproapelui, lui Hristos gresim." (Sf. Antonie cel Mare)

"Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera.Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună." (Sfantul Apostol Pavel, II Corinteni) Ideile astea cu sufletele-pereche, ca si mitul androginul, sunt comune multor culturi; observ ca la noi, in secolul XXI, ele vin pe filiera New-Age, din budism (sufletele-pereche sunt cele care au fost impreuna in vieti anterioare si se regasesc intr-o noua reincarnare pentru a isi indeplini nu stiu ce misiune...). E adevarat ca apare si la Platon, in Banchetul, relatat de comicul Aristofan, insa ideea nu e nicidecum originala si nu face nicidecum centrul de interes al operei. Pentru cine nu stie, in Banchetul, mai multi oameni celebri ai vremii se aduna la un ospat si propun sa il celebreze pe zeul Eros;fiecare oaspete se ridica si ii aduce lauda, spunand cate o poveste; la sfarsit, avem si relatarea lui Socrate, asa cum a auzit-o de la preoteasa Diotima - aceasta e celebra iubire platonica, a carei finalitate este contemplarea esentei absolute, pentru asta pledeaza Platon si, in niciun caz, pentru mitul androginului, care e istorisit intr-o maniera foarte amuzanta de comicul Aristofan, care e luat in ras de toti de la masa:
„Iata, am sa-i tai în doua pe fiecare si-au sa se faca pe data mai neputinciosi; ba, ne-or fi si mai productivi, din cauza numarului mai mare, si vor umbla drept, pe doua picioare. Dar daca si asa se vor arata necuviinciosi, nevoind sa se potoleasca, iarasi am sa-i tai în doua — zise dânsul —, ca sa umble pe un singur picior, sarind ca schiopii.
Spunând asta, Zeus taie în doua pe androgini, cum taiem noi scorusele spre a le pune la uscat, sau cum unii despica ouale cu firul de par. Pe care, cum îl facea în doua, poruncea lui Apolo sa-i întoarca figura si-o jumatate a gâtului spre partea unde era taietura, pentru ca omul vazând-o sa devina mai modest. Cât priveste celelalte parti, zeul porunci sa se vindece. si Apolo îi întoarse atunci figura; si, cum strângi la gura o punga, asa aduna el toate pielitele peste ceea ce numim acum pântec. N-a lasat decât o deschizatura pe care o strânse în mijlocul burtii, într-un punct ce se numeste buric. Netezi si celelalte cute, destul de multe, întocmi pieptul, folosindu-se de-o unealta asemenea celeia pe care o întrebuinteaza cizmarii spre-a întinrfc^iflrn îrolllfoiiT'îH pe calapod. Nu lasa decât prea putine creturi în preajma pântecului, lânga buric, pentru a pastra doar amintirea vechii pedepse".Singurătatea este o suferinţă prin care trec adesea cei şi cele care, totuşi, simt în inima lor chemare spre viaţa căsătorită.

Mare dar este credinţa şi multe face Părintele nostru pentru cei care, cu credinţă, speranţă şi iubire faţă de El cad în genunchi şi spun: "Tată, Te rog !" Ceea ce mă îngrijorează un pic la dv este că aşteptaţi să vi se citească anumite rugăciuni. Nu trebuie ca altcineva să se roage în locul dv (deşi, pe lângă rugăciunile noastre, cele ale altora cu aceeaşi intenţie ajută). Trebuie ca dv înşivă să vă rugaţi. Nu căutaţi formule fixe, rugăciunea nu e chestie de magie. Nu ştiţi să vă rugaţi ? Sunteţi în bună companie, nici apostolii nu ştiau. Atunci, i-au cerut lui Isus să îi înveţe să se roage. El i-a învăţat rugăciunea "Tatăl nostru" şi de atunci o ştim şi noi. Prin urmare, trebuie să ne rugăm aşa cum ne-am ruga lui tata, fiindcă Dumnezeu este chiar părintele nostru. Am folosi, oare, formule fixe ? Nu, ci am vorbi cu el. Iarăşi şi iarăşi, până când se înduplecă.
Acuma, amintiţi-vă de când eraţi copil. Aşa-i că rugăminţile dv faţă de tata aveau mai mult succes când era mulţumit de dv ? Nu trebuia să-i spuneţi de o mie de ori să vă dea o bicicletă, că şi apărea. Dimpotrivă, când făceaţi boroboaţe multe şi nu ascultaţi de el, era mai puţin prietenos. Ei bine, tot aşa e şi Dumnezeu. El aude orice rugăciune, dar nu le ascultă cu aceeaşi prietenie pe toate. Pentru a fi în prietenia lui Dumnezeu, trebuie ca, mai întâi, să-i cerem iertare pentru boroboaţele noastre şi mai apoi să ascultăm de el. Asta înseamnă: spovadă şi viaţă de credinţă.Cultura noastră tinde să considere o ’căsnicie de succes’ doar acea relaţie în care soţul şi soţia sunt suflete pereche în haine biologice diferite. “Iubirea adevărată” este acea persoană care se potriveşte perfect cu tine, care te completează, te împlineşte şi te desăvârşeşte – cu alte cuvinte este cealaltă jumătate a ta – şi aşa mai departe.

Înţelegerea creştină a căsătoriei are însă o perspectivă foarte diferită de cea enunţată mai sus. În capitolul al cincelea din Scrisoarea către Efeseni, Sf.Ap. Pavel foloseşte o analogie maritală pentru a vorbi despre misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Rolul soţiei este atribuit naturii umane a lui Hristos, natură care continuă să se manifeste în Biserică (cf. Efeseni 5:22-23) iar rolul soţului, pe de altă parte, este atribuit naturii divină a lui Hristos – Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care Hristos este cap Bisericii (cf. Efeseni 5:25-26). Unirea celor două sexe într-o singură relaţie face trimitere la Persoana lui Iisus Hristos, în care cele două naturi sunt strâns unite. Şi această unire, spune Sf. Pavel, este un mare mister, o “mare taină” (Efeseni 5:32) tocmai pentru că cele două naturi – divină şi umană – sunt incompatibile şi ireconciliabile!

Exemplul de mai sus reprezintă mult mai mult decât o construcţie teologică. El are implicaţii profunde şi reale pentru cei care sunt căsătoriţi şi urmează învăţătura creştină. Pentru că, după Sf. Pavel, căsnicia există în mod natural şi necesar în cadrul diferenţelor ireconciliabile! Afrimând că soţul şi soţia sunt o analogie pentru divin şi uman, Sf. Pavel arată de fapt că, în căsătorie, departe de a fi suflete gemene sau fiinţe complementare, cele două sexe sunt total diferite.

Această diferenţă fundamentală este mai mult decât o caracteristică nefericită a vieţii în lumea căzută în păcat. Este însăşi condiţia iubirii şi providenţei divine faţă de noi. Definiţia iubirii, conform Evangheliei, este faptul că Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru ceva care este atât de “diferit” în comparaţie cu El – adică pentru umanitate. Iar din moment ce suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, această definiţie a iubirii se aplică şi la noi: a iubi înseamnă a dărui şi a te dărui cuiva care este complet diferit faţă de tine.

Inevitabil, cuplurile care trăiesc mitul secular al “sufletelor pereche” sau al “iubirii adevărate” descoperă în cele din urmă că sunt două persoane diferite. Când se întâmplă acest lucru, urmarea poate să fie divorţul – deoarece nu pot sau nu vor să reconcilieze diferenţele. Dar pentru soţii care trăiesc după perceptele Evangheliei, “diferenţele ireconciliabile” pot constitui nu sfârşitul, ci chiar începutul unei vieţi noi, în care acestă Taină pătrunde treptat în căsnicia lor.

Când mă străduiesc să fiu alături de soţul (sau soţia mea) în pofida lipsei oricărei forme de alinare, mângâiere sufletească sau împlinire emoţională, atunci acest act devine nimic mai puţin decât punerea în practică a iubirii lui Hristos, “Cel care dintru’nceput fiind în chipul lui Dumnezeu … S’a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2:6-8).

Când caut în celălalt binele şi viaţa – chiar dacă nu există în el nimic pentru mine, nici împlinire, nici răspuns la nevoile mele, nici un climat emoţional favorabil – atunci dragostea pe care eu o ofer este cu adevărat golită de egoism şi, ca atare, cu adevărat divină. Şi cu cât sunt mai mari diferenţele dintre mine şi partenerul meu de viaţă, cu atât mai luminos străluceşte Hristos atunci când continuăm să ne iubim reciproc şi în aceste condiţii.

Există totuşi situaţii în care diferenţele ireconciliabile pot fi cu adevărat invocate ca motiv de divorţ? Posibil. Dar cred că relaţiile cu adevărat incompatibile sunt mult mai puţin numeroase decât presupunem noi. Într-un cultură narcisistă şi ego-latră ca cea în interiorul căreia ne definim, prea superficial gestionăm crizele căsniciei. Încercăm să aplanăm, să le raţionalizăm, să le ignorăm, sau pur şi simplu să fugim de ele. Ar trebui în schimb să vedem aceste situaţii ceea ce ele sunt cu adevărat: pânza pe care se poate reprezenta mariajul tainic dintre noi şi Creatorul nostru – mariaj divin consumat în primul secol pe un deal din afara Ierusalimului şi care este menit să dăinuiască o eternitate.

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastră este aceea că în viață trebuie să-ți cauți jumătatea.

 - De ce spuneți că e o minciună?
- Pentru că fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumătate de chip. Și nu relația mea cu alt om mă împlinește, ci relața cu Dumnezeu. Dacă stau mereu în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, simt adevărul celor spuse de Mântuitorul:
"Împărăția Cerurilor este înlăuntrul vostru". Simt pace, bucurie, mîngâiere, echilibru. Abia atunci relația mea cu alți oameni poate deveni relaxată, neposesivă, iar gelozia, controlul, invidia și toate celelalte care ne chinuie cad de la sine. Doi oameni care trăiesc în Dumnezeu nu pot avea decît o relație foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea și o aștept de la celălalt și el o așteaptă de la mine. De aici vin atîtea dezamăgiri, nefericiri și drame. Omul crede că și-a ales partenerul greșit și de asta nu e fericit. Își caută alt partener și, după un timp, simte același gol și aceeași neîmplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea greșită la viață, că tu crezi că există o jumătate cu care poți să formezi un întreg. Noi, de fapt, ne avem rădăcinile în Dumnezeu, nu în alt om, iar seva, puterea noastră de viață vine de la Dumnezeu și nu de la om. E clar atunci că împlinirea nu poate să fie decît în El. Nu de la alt om trebuie să aștept fericirea, ci de la Dumnezeu. Dacă am acea împlinire profundă în Dumnezeu, pot să am și împlinirea familială, socială... Și mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimbă numai dacă vrea. Mulți sunt nefericiți pentru că încearcă să-și schimbe "jumătatea".
Femeile, de exemplu, știu că bărbații cu care se căsătoresc au anumite defecte, vicii, neîmpliniri. Dar se însoțesc cu ei, sperînd să-i schimbe. Cînd iubești pe cineva, nu te căzni să-l schimbi, căci nu vei putea. Roagă-te pentru el, dă-i un sfat, o carte, și mai departe rămîne lupta lui cu el însuși. Eu pot să-ți pun în farfurie, dar nu pot să mănînc în locul tău, îți arăt drumul, dar nu pot să merg în locul tău. Părintele Ghelasie de la Frăsinei spunea că nu contează atît duhovnicul, cît rîvna ucenicului. Duhovnicul poate să fie un om sfînt, dar dacă tu n-ai pic de rîvnă, sămînța ta rămîne tot neîncolțită. Tu însuți trebuie să pui sămînța în pămînt, să o îngrijești, să fii grădinarul propriei tale vieți. Problema nu e să-i schimbi pe alții, ci să te schimbi pe tine. Odată ce vom face asta mai mulți, se schimbă și lumea din jurul nostru.

Nu ştiam, nu pricepeam deloc că trăiesc, ca traind sunt... .mort, de fapt...


  •     Nimeni, nimeni n-a mijlocit înainte de a mă naşte eu pe lângă Ziditorul meu ca să mă cheme din nefiinţă la fiinţă prin atotputernica Lui poruncă: singurul meu mijlocitor pe lângă Dumnezeu a fost bunătatea Lui cea împreună veşnică cu Dânsul. M-am născut nestiind că fiinţez: am început a fiinţa ca unul care nu fiinţează. Vai! M-am născut căzut, am început a trăi fiind deja mort: întru fărădelegi m-am zămislit şi întru moartea păcatului m-a născut maica mea (Ps. L, 6). Viaţa si moar-
    tea dimpreună au fost începutul fiinţării mele. Nu ştiam, nu pricepeam deloc că trăiesc, că trăind sunt mort, că fiinţând sunt pierit.
    Ce taină este aceasta: naşterea omului întru păcat ? Cum a murit fără să fi trăit ? Cum a căzut fără să fi umblat ? Cum a păcătuit fără să fi făcut nimic
    ? Cum sunt copiii în coapsele strămoşului, despărţiţi de el prin mii de ani, părtaşi ai păcatului său ? Cu evlavie caută mintea la judecăţile lui Dumnezeu; nu le pricepe; nu cutează a cerceta - dar le vede, se minunează de ele şi dă slavă lui Dumnezeu Cel Neurmat şi Nepătruns. Naşterea mea întru păcat a fost o nenorocire mai rea chiar şi decât nefiinţa! Cum să nu fie o nenorocire a te naşte pentru necazurile degrabă trecătoarei vieţi pământeşti spre a fiinţa, după aceea, pentru veşnicie în bezna şi în chinurile iadului! Nu este cine să mijlocească pentru mine; singur nu am putere să mă smulg din prăpastia pierzării. Mă scoate de acolo dreapta Dumnezeului meu. După ce m-a născut prin părinţii mei spre fiinţare, El mă naşte prin Sine întru mântuire: mă spală de întinăciunea păcatului, mă înnoieşte prin Duhul în apele botezului, primeşte făgăduinţele mele de credinţă din gura naşului meu, numeşte asupra mea numele Său, mă pecetluieşte cu pecetea sa, mă face părtaş al Dumnezeirii Sale, moştenitor al împărăţiei Sale. Se săvârşesc asupra mea minuni, se revarsă asupra mea negrăite faceri de bine în vreme ce eu nu simt nimic, nu înţeleg nimic - nu înţeleg nici măcar că fiinţez. Ai căutat spre mine, Doamne al meu,^pe când eram încă un prunc neînstare să vorbească! înfăşurat în scutece, fără înţelegere, fără putinţa făptuirii, ce Ţi-am adus eu Ţie ? Cum ai primit făgăduinţele mele ? Cum, după ce le-ai primit, ai revărsat asupră-mi darurile Tale ? Căutând la nepătrunsa Ta bunătate, cad în nedumerire ! Nici acum nu pot să fac mai mult decât făceam când eram prunc puţin de zile: tăcând cu limba şi cu mintea, îţi aduc plâns copilăresc şi lacrimi fără nici un gând.
    Dar cu ce am răsplătit pentru atâtea faceri de bine revărsate asupra mea pe când eu încă nu le pricepeam ? Am continuat să nu le pricep, să nu le ştiu. Mi-am aţintit privirile spre lume; mângâierile, slujirile vremelnice în mijlocul ei îmi păreau moştenirea şi rostul omului. Moartea nici nu fiinţa pentru mine! Viaţa pământească îmi părea veşnică: astfel, gândul la moarte era străin minţii mele. Veşnicia !... în nevăzuta ei zare nu priveam ! Cunoşteam dogmele şi învăţătura Sfintei Biserici de Răsărit, credeam în ele, dar cunoştinţa şi credinţa mea erau moarte, în ce a stat căderea omului, în ce stă mântuirea lui, care sunt semnele, care sunt dovezile lor ? Nu aveam despre aceste lucruri nici o cunoaştere vie, din cercare. Socoteam drept porunci dumnezeieşti doar cele zece porunci ale Legământului celui Vechi, iar poruncile Mântuitorului meu, atotsfintele Lui cuvinte, le luam drept o simplă morală, a cărei urmare aduce folos şi e de lăudat, dar nu este o datorie ce trebuie împlinită neapărat. Astfel, darul cel negrăit al harului, ce mi s-a dat la botez, a fost îngropat precum talantul evanghelic în pânza neştiinţei, îngropat, ascuns adânc în pământ - în grija de a căuta cunoştinţele trecătoare ale lumii celei trecătoare; acoperit cu praful gândurilor de propăşire şi desfătări vremelnice, de slujire a deşertăciunii şi a luminii întunericite a veacului acestuia deşert.,,


    Sfantul Ignatie Briancianinov
    ,,Am întrebat ştiinţele:

    „Ce daţi voi ca avere omului?
    Omul e veşnic, şi avuţia lui se cuvine să fie veşnică. Arătaţi-mi această avuţie veşnică, această bogăţie de nădejde, pe care să o pot lua cu mine dincolo de hotarele mormântului! ,,,,La ce slujeşte studierea matematicii ? Obiectul ei este materia. Ea descoperă un anumit fel de legi ale materiei, învaţă numărarea şi măsurarea ei, folosirea Acestor măsuri şi numărători pentru nevoile vieţii pământeşti. Ea arată, ca pe o idee, existenţa unei mărimi infinite dincolo de hotarele materiei cunoaşterea şi definirea exactă a acestei idei este în mod logic cu neputinţă pentru orice fiinţă raţională, dar limitată. Matematica arată numere şi măsuri ce nu pot fi supuse cer- cetării omului unele din pricina mărimii lor uriaşe, iar altele din pricina extremei lor micimi; ea arată existenţa unor cunoştinţe către care omul are o năzuinţă înnăscută, dar către care ştiinţa nu are mijloace să îl înalte. Matematica face doar aluzie la existenţa unor lucruri aflate în afara cuprinderii simţurilor noastre. Fizica şi chimia revelează un alt aspect al legilor materiei. Până la apariţia ştiinţei, omul nici nu ştia de existenţa acestor legi. Legile descoperite au arătat existenţa altor nenu-
    mărate legi care sunt încă tainice. Unele din ele nu sunt încă explicate, în ciuda strădaniei omului de a le explica, altele nici nu pot fi explicate, din pricina mărginirii puterilor şi capacităţilor omului. Se pare, ne spunea elocventul şi inteligentul profesor Soloviov, rostind lecţia de introducere în chimie, că studiem această ştiinţă tocmai pentru a afla că nu ştim nimic şi nici nu putem şti: ea dezvăluie ochilor minţii noastre un domeniu atât de necuprins al cunoaşterii! Ea dovedeşte şi convinge cu o claritate palpabilă că materia, cu toate că ea, ca materie, trebuie să aibă graniţele sale, nu poate fi înţeleasă şi definită de oameni, atât din pricina vastităţii sale, cât şi din multe alte pricini. Chimia urmează treptele din ce în ce mai subtile ale materiei, o aduce la o subtilitate de-abia perceptibilă pentru simţurile omeneşti, în această stare subtilă a materiei încă vede complexitate şi capacitatea descompunerii în părţi alcătuitoare, şi mai subtile, chiar dacă descompunerea în sine nu mai este posibilă. Omul nu vede capăt subtilităţii materiei, cum nu vede capăt nici mărimii numerelor şi măsurilor. El înţelege că nesfârşitul trebuie să fie şi imaterial; dimpotrivă, tot ce este finit este material prin necesitate. Aceasta, însă, e o idee neclară; clară este existenţa ei. Apoi, fizica şi chimia lucrează doar cu materia, sporesc cunoştinţele privitoare la întrebuinţarea ei pentru nevoile vremelnice, pământeşti ale omului şi societăţii omeneşti. Mai puţin pozitivă decât ştiinţele sus-pomenite este filosofia, cu care mai ales se trufeşte omul căzut. Ştiinţele naturale se sprijină neîncetat pe experienţa materială, prin ea dovedesc adevărul teoriilor acceptate de ele, care fără această dovadă n-au loc în ştiinţă. Filosofiei îi lipseşte un mijloc hotărâtor de a convinge neîncetat prin experienţă. Mulţimea feluritelor sisteme ce nu conglăsuiesc între ele, care se contrazic unul pe altul, dau deja în vileag „iubirea de în- ţelepciune" omenească în aceea că nu are o cunoaştere pozitivă a Adevărului. Cât de mult spaţiu este în filo-sofie pentru bunul plac, pentru închipuire, pentru năs-
    cociri, pentru delirul bombastic, nesuferit de ştiinţa exactă, precisă ! Cu toate acestea, filosofia este îndeobşte foarte mulţumită de sine. Odată cu lumina ei înşelătoare intră în suflet cu prisosinţă părerea de sine, semeaţă cugetare, trufia, slava deşartă, dispreţul faţă de aproapele. Lumea oarbă o acoperă, recunoscân-du-şi-o apropiată, cu laude şi cu cinstiri. Mulţumin- du-se cu acele cunoştinţe pe care le aduce filosofia, nu doar că nu primeşte idei corecte despre Dumnezeu, despre sine însăşi, despre lumea duhovnicească, ci, dimpotrivă, se molipseşte de idei pervertite, ce strică mintea, ce o fac neînstare, din pricina molipsirii şi vătămării ei de către minciună, de părtăşia cu Adevărul (2 Tim. III, 8). N-a cunoscut lumea prin înţelepciune pe Dumnezeu /(l Cor. I, 21) - spune Apostolul. Cugetarea trupească moartă este; cugetarea trupească este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu - că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Rom. VIII, 6-7), fiindcă acest lucru nu-i stă în fire. Fraţilor, luaţi seama ca nimeni să nu vă fure pe voi cu filosofia si cu înţelepciunea deşartă, după predania oamenilor, după stihiile lumii, iar nu după Hristos, întru Care vistieriile înţelepciunii si ale cunoştinţei sunt ascunse (Col. II, 8, 3). Filosofia, fiind vlăstar al căderii omeneşti, linguşeşte această cădere, o maschează, o ocroteşte şi o hrăneşte. Ea se înfricoşează de învăţătura Adevărului ca de osândire a ei la moarte (l Cor. III, 18). Starea în care este adus de filosofie este o stare de amăgire de sine, de pieire sufletească, ceea ce se vede foarte desluşit din cuvintele pe care le-am adus mai înainte ale Apostolului, ce porunceşte tuturor care vor să dobândească adevărata cunoaştere de la Dumnezeu să lepede cunoaşterea adusă de „iubirea de înţelepciune" a firii omeneşti căzute. Adevărata filosofie (iubire de înţelepciune) încape doar în învăţătura lui Hristos. Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu (l Cor.
    1,24,30) Cel ce caută înţelepciune în afara lui Hristos, acela se leapădă de Hristos, leapădă înţelepciunea, îşi află si îşi însuşeşte raţiunea cea cu nume mincinos, avuţia
    duhurilor căzute. Despre geografie, geodezie, lingvistică, literatură, despre celelalte ştiinţe, despre toate artele nici nu merită să mai amintim: toate acestea sunt pentru pământ; nevoia omului de ele încetează odată cu încetarea vieţii pământeşti - în cea mai mare parte, cu mult mai repede. Dacă întreaga vreme a vieţii pământeşti o voi întrebuinţa spre dobândirea unor cunoştinţe ce încetează odată cu viaţa pământească, ce voi lua cu mine dincolo de hotarele materiei grosiere ?... Ştiinţe ! Daţi-mi, dacă puteţi să-mi daţi, ceva veşnic, pozitiv, daţi-mi ceva necuprins şi sigur, vrednic a se numi avuţie a omului!" ştiinţele au tăcut.
    Pentru un răspuns mulţumitor, un răspuns cu adevărat necesar, vital, mă întorc spre credinţă. Dar unde te ascunzi tu, credinţă adevărată si sfântă ? N-am putut să te recunosc în fanatism, care nu e pecetluit cu blândeţea evanghelică; el sufla înfierbântare si semeţie ! N-am putut să te recunosc în învăţătura bunului plac, ce se desparte de Biserică, ce îşi alcătuieşte sistemul său nou, care în chip deşert şi lăudăros proclamă aflarea unei noi, adevărate credinţe creştine - şi asta la optsprezece veacuri de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Ah! în ce nedumerire grea plutea sufletul meu ! Cât de cumplit se chinuia ! Ce valuri ale îndoielii se ridicau asupră-i, valuri născute din neîncrederea în sine, din neîncrederea faţă de tot ce făcea zarvă, striga în jurul meu - din neştiinţa, necunoaşterea adevărului.
    Si-am început să-L rog ades, cu lacrimi, pe Dumnezeu să nu mă lase jertfă rătăcirii, să îmi arate calea dreaptă pe care aş fi putut să mă îndreptez spre El cu nevăzutul umblet al minţii şi al inimii. Fără de veste mi s-a înfăţişat un gând... inima năzui spre el ca spre îmbrăţişarea unui prieten. Acest gând îmi insufla să studiez credinţa în izvoarele sale: în scrierile Sfinţilor Părinţi. „Sfinţenia lor", îmi grăia el, „stă chezăşie că sunt vrednici de crezare: pe ei să ţi-i alegi drept călăuzitori". M-am supus. Am aflat un mijloc pentru a face rost de lucrările sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu; cu sete am prins a-i citi, a-i cerceta în adâncime. După ce 1-am citit pe unul din scoarţă în scoarţă, mă apuc de altul; citesc, recitesc, studiez. Ce m-a izbit mai înainte de toate în scrierile Părinţilor Bisericii Ortodoxe ? Con- glăsuirea lor - conglăsuire minunată, măreaţă. Optsprezece veacuri mărturisesc într-un glas în gurile lor o singură învăţătură, învăţătura dumnezeiasca!,,
    Sfantul Ignatie Briancianinov